Părintele Anania

Sunt oameni pe lângă care trecem fără să-i vedem și sunt oameni care ni se fixează pe retină de la prima vedere, fie pe stradă, fie în mijloacele de transport în comun, fie în vreo sală de spectacole, fie la biserică. Mitropolitul Bartolomeu Valeriu Anania era unul dintre cei care nu puteau trece neobservați. Și nu uit cât de mult m-a enervat prezența lui de la prima întâlnire, deoarece în adolescență, pe când eram elev la Seminarul Teologic din Cluj Napoca, l-a răpit de lângă mine, în câteva rânduri și în locuri diferite, pe unchiul meu, Episcopul Visarion Aștileanu al Aradului și Hunedoarei.

Eram foarte fericit ori de câte ori mă vedeam cu Preasfințitul Visarion, deoarece îmi dădea mereu niște bănuți, dar mai mult decât atât, îmi acorda atenție, iar acest fapt mă copleșea și mă făcea important. Înalt de peste 2 metri, îmbrăcat în reverendă, părea a fi un uriaș care urcă până la cer și mă miram cum de nu se împiedică printre nori sau cum de nu i se încâlcește barba subțire prin puful alb al cerului. Nu întrerupea discuția lui cu mine, oricine ar fi venit lângă noi, iar dacă cineva era mai îndrăzneț, fie episcop sau consilier de la vreo episcopie, insista să fie lăsat să vorbească cu nepotul. O singură persoană făcea excepție, un călugăr cu pălărie uriașă, aproape la fel de înalt ca unchiul Visarion, care trecea destul de furtunos printre cei din jur, unii fiind membri ai Sfântului Sinod, și se oprea lângă noi. În clipa aceea, Episcopul Visarion tresărea și striga fericit: Hello! How are you? Se îmbrățișau entuziaști, iar eu eram abandonat ca și cum nu aș fi existat. Se îndepărtau ușor și vorbeau însuflețit, iar pe chipurile lor se vedea bucuria revederii.

Acest episod s-a repetat aproape identic, cu aceleași cuvinte de salut în limba engleză, cu aceeași strălucire în ochii lor, așa cum se fac dublele la filmele artistice de cinema. Nu știam cine este prelatul cu pălărie uriașă și nici nu am avut pe cine să întreb, deoarece mă simțeam ca un copil abandonat pe stradă, rămas al nimănui. Mă îndepărtam câțiva pași și-i priveam înciudat și nedumerit, bucurându-se.

Într-o după-amiază, nu mai știu în care an, profesorul Chițimuș Dumitru a dat sfoară prin școală să mergem, cu mic cu mare, în Sala de festivități a Seminarului Teologic din Cluj-Napoca, deoarece ne va vorbi cineva foarte important. Era în perioada când se desfășurau în acest oraș lucrările anuale inter-teologice dintre Biserica Ortodoxă Română și Biserica Reformată din România. Entuziasmul profesorilor, de a participa la acea întâlnire, m-a mirat, deoarece dumnealor aveau obiceiul să fie rezervați în fața noastră, la asemenea momente. Nu mică mi-a fost mirarea când pe scena sălii vorbea deja călugărul înalt, răpitorul unicului unchi episcop. Cine e? am întrebat brusc, pe primul profesor pe care l-am văzut lângă mine. E părintele Valeriu Anania, mi-a răspuns domnul Ioan Brie, profesorul de Limba și literatura română, iar pe chip i se zărea o fericire pe care nu i-o mai văzusem. E scriitor și călugăr foarte cunoscut, a continuat, s-a întors de câțiva ani din Statele Unite, unde a slujit la Misiunea Episcopiei Ortodoxe Române din America.

Ascultându-l vorbindu-ne, toată ciuda pe care o aveam pe dumnealui îmi trecuse. Călugărul și scriitorul Valeriu Anania vorbea relaxat, altfel decât vorbeau alți călugări sau episcopi pe care i-am ascultat de-a lungul anilor de seminar. Spunea, printre altele, că a fost liderul studenților din Cluj, că a condus o răscoală a studenților și a fost expulzat, dus de jandarmi, din post în post, până în satul natal, Glăvile, din Râmnicu – Vâlcea. Că în perioada cât a fost student la Cluj a studiat la trei facultăți deodată: Teologia, Conservatorul și Medicina. Nu mai auzisem pe nimeni să vorbească în mod public despre perioada horthystă din Ardealul de Nord, nici despre expulzarea cuiva din post în post, dar nici nu am cunoscut pe cineva care să studieze la trei facultăți în același timp.

Sala de festivități a seminarului se învăluia în cuvintele părintelui Anania, care ne spunea lucruri interesante și inedite, iar vocea lui baritonală se auzea clară și puternică, dar atât de prietenoasă. Auzi, trei facultăți deodată, repetam în sinea mea, iar când s-a oprit și ne-a poftit să îi punem întrebări, eu m-am trezit vorbind cu voce tare: Și cum ați reușit să faceți trei facultăți în același timp? Iar dumnealui a dat un răspuns senin și prompt care a produs admirație printre colegi: Greu! Dar la Conservator am făcut doi ani într-un an, ca să îmi fie mai ușor la celelalte două facultăți. Nu le-am terminat, deoarece, cum v-am spus, am părăsit Clujul în cătușe.

Din acea zi, părintele Valeriu Anania mi s-a lipit de suflet și îl consideram ca pe cineva special, ca pe un prieten mai mare, care m-a primit în cercul lui. Am dat fuga apoi, la biblioteca școlii unde am citit cărțile semnate de el și toată viața am cumpărat fiecare carte semnată de Valeriu Anania. Amintesc dramele: „Miorița”, „Meșterul Manole”, „Du-te vreme, vino, vreme!”, „Păhărelul cu nectar” (fantezie pentru copii) „Steaua Zimbrului”, „Poeme cu măști”. Acestea, am aflat mai târziu, au fost puse în scenă de o serie de teatre ale țării: „Barbu Ștefănescu Delavrancea” din București, „Alexandru Davila” din Pitești, „Dramatic” din Baia Mare ș.a. În anul 1982 a obținut Premiul pentru Dramaturgie al Uniunii Scriitorilor din România. Din anul 1978 devenise membru al Uniunii Scriitorilor din România. Am să mai amintesc aici volumele de poezii semnate de Valeriu Anania: „Geneze” (1971); „Istorii agrippine” (1976); „File de acatist” (1981); „Anamneze” (1984); „Imn Eminescului în nouăsprezece cânturi” (1992); „Poezie religioasă românească modernă” (1992). La acestea adaug volumele de proză și de eseuri: „Greul Pământului” (1982), „Rotonda plopilor aprinși” (1983), albumul „Cerurile Oltului” (1990), „Amintirile peregrinului Apter” (1991), romanul exotic „Străinii din Kipukua” (1979) și mă opresc.

„Rotonda plopilor aprinși” a lăsat asupra mea o amprentă puternică, deoarece intram prin acest personaj, Valeriu Anania, în lumi care mie nu mi se păreau reale. Poate o să vă mire, dar eu nu am crezut că Arghezi a trăit aievea, el era un fel de înger inventat a fi om aparent, anume pentru a fi adus în cărți, iar această părere s-a extins asupra tuturor scriitorilor despre care am citit. Proza fantastică, „Amintirile Peregrinului Apter” mă scotea din lumea reală, de fapt mi-a întărit convingerea că aceste personaje nu sunt palpabile pentru noi, muritorii de rând. Ani de zile am mers la poarta Uniunii Scriitorilor din România, filiala Cluj, de pe strada Universității nr. 1, unde stăteam ore întregi, să văd dacă scriitorii există cu adevărat, să mă conving că ei au gură să se hrănească și să vorbească cu ea și respiră, nu doar scriu. Valeriu Anania sau părintele Anania, cum mi-a plăcut mie să-i spun și când era mitropolit, mi se părea un protejat al Cerului, deoarece lui i s-a permis să între în lumea aceea despre care a scris, care, iată, s-a dovedit că exista aievea, dar nu prea.

Nici despre el nu știam sigur dacă a existat sau nu, deoarece nu l-am atins niciodată, chiar dacă am avut ocazia, și e posibil să mă fi înșelat că l-am văzut în carne și oase. Totuși, înclin să cred că a trăit ca un om printre noi, deoarece mi-a spus Teodor Baconschi că părintele Anania i-a plătit chiria când el era student, că a purtat de grijă lui Petre Țuțea și lui Radu Preda, precum și multor altora. Mi-a povestit părintele și poetul Ioan Pintea că a existat cu adevărat și au luat masa împreună. Pe când am peregrinat pe acolo, preoți români din Statele Unite mi-au povestit că el a existat. Eu însumi m-am împărtăși din același potir cu Sângele Domnului Iisus Hristos, împreună cu Înaltpreasfințitul Bartolomeu și am luat din mâna Sa Sfântul Trup al Domnului, la sfințirea bisericii din Gârbău, județul Cluj, dar nu mă bazez foarte tare că a fost totul aievea, mai ales că după Sfânta Liturghie am vorbit împreună despre Amintirile peregrinului Apter…

Eugen BARZ