Paradox medical

Radu VIDA

(Acest editorial l-am scris cu gîndul la cititorii… civili ai ziarului nostru. În consecinţă, aş vrea ca nici un medic sau asistent medical să nu citească rîndurile ce urmează. Pentru că, un răspuns sine ira et studio pot să dea numai şi numai pacienţii).

De regulă. încerc să analizez cîte o situaţie socială, politică şi economică. Şi, nu arareori, informaţiile adunate, comentariile coroborate şi propriile convingeri aduc un plus de lumină în analiza dată. Asta nu înseamnă că cititorii mei sînt mai puţin pricepuţi. Dar aplecarea consecventă asupra unui aspect de viaţă face ca rezultatul, condensat în editoriale, să fie, de cele mai multe ori, benefic. Trebuie să fiu de acord, din acest punct de vedere, cu ambasadorul Germaniei în România, Excelenţa sa, domnul Werner Hans Lauc, care spunea că actul de independenţă jurnalistică este „unul dintre cele mai valoroase bunuri ale democraţiei”. Sigur: cu condiţia ca autorul rîndurilor ce înglobează multă muncă de documentare şi gîndire critică să ajungă la cititor/ ascultător/ privitor. Şi, în măsura în care se poate, să şi fie ascultat. Atît de lector, cît şi de factorii de decizie. Pentru că, spre deosebire de atîţia semeni, comentatorii şi analiştii au timpul şi aptitudinea de a se apleca, mai pregnant şi mai constant, asupra unora sau altora dintre aspectele vieţii cotidiene.

De data aceasta nu analizez. Întreb, doar. Şi chiar dacă feedbackul nu se realizează în mod direct, sper ca fiecare dintre cititori să-şi dea sieşi un răspuns cît mai aproape de realitate. Propun un fel de brainstorming…

Iată: cum se poate ca unii dintre oameni, medicii, bunăoară, să se comporte în mod cu totul diferit? Sau, mai exact, din ce cauză acelaşi medic, angajat dimineaţă, la „Stat”, iar dupăamiaza la „Privat” să aibă o atitudine total diferită faţă de pacient? Asta, pentru că, în mod normal, medicul nu este nici de… Stat nici de… Privat. Este, sau mai bine spus, ar trebui să fie, prelungirea citoplasmatică a Jurămîntului lui Hipocrate.

Dacă sîntem de acord cu această propoziţie, pe cale de consecinţă trebuie să fim de acord şi cu faptul că persoana medicului şi cunoştinţele sale profesionale trebuie să se manifeste în mod egal, fără părtinire, oriunde s-ar afla. Sau indiferent unde şi asupra cui îşi exercită meseria. Nu văd nici un motiv ca acest om, să aibă o atitudine diferită faţă de o femeie, un musulman, un negru sau o persoană cu dizabilităţi. Şi, cu atît mai puţin, să facă diferenţieri între un loc de muncă şi un altul.

Pentru că, pînă la urmă, şi le asumă, nu? Şi nu pe gratis! Dar, la „Stat” se comportă ca şi cînd de aici ar trebui să primească un salariu, fără să acorde nici un fel de respect pacientului. Iar la „Privat” pare să lucreze numai şi numai în favoarea acestuia.

Evident că nu generalizez! Excepţiile însă… ştiţi dumneavoastră!

După cum, aceste întrebări care, sincer, sper să nu rămînă retorice, doresc să sublinieze paradoxul situaţiei: pleacă medicul în străinătate, munceşte pe brînci, dar ştie să păstreze pentru fiecare contribuabil cîte un zîmbet şi o speranţă; vine în sistemul privat şi se comportă ca şi cînd ar fi la o unitate sanitară din cele mai dezvoltate ţări ale planetei; se angajează la truda Casei de asigurări de sănătate sau în învăţămîntul medical şi devine… alt om!, ca să mă exprim eufemistic. În fiecare din locurile de muncă amintite, cu siguranţă este plătit. Cum? În funcţie de posibilităţi. Nicidecum în funcţie de valoarea (nepreţuită) a muncii prestate. Iar echilibrele se realizează prin timpul liber rămas la dispoziţia celui care, dînd şansă vieţii, îşi poate trăi sau nu, propria-i viaţă.

Şi-atunci?