Palestinienii folosesc declararea statalităţii la ONU ca pe un “gambit” împotriva Israelului

Wall Street Journal
Sesiunea ONU va fi dominată de eforturile Autorităţii Naţionale Palestiniene (ANP) de a-şi declara statalitatea. Mai întîi, ANP va aplica către Consiliul de Securitate pentru statutul de membru cu drepturi depline al ONU, demers împotriva căruia administraţia Obama a promis să opună un veto. Apoi, Adunarea Generală va organiza un vot dacă să acorde palestinienilor statutul de “stat observator”, pe picior de egalitate cu Vaticanul. Acest lucru este aproape sigur să fie aprobat cu o majoritate de două treimi din cele 192 de state membre ale Adunării Generale (129 de ţări ).
Un vot la ONU nu va crea un stat palestinian şi va întîrzia crearea acestuia probabil cu ani de zile. Nu va elimina aşezările israeliene din Cisiordania şi ar putea oferi un motiv Ierusalimului să accelereze ritmul construcţiilor. Ar putea determina totodată Israelul să adopte diverse măsuri punitive împotriva palestinienilor, printre care îngheţarea transferurilor fiscale în valoare de aproximativ 100 milioane dolari pe lună. Totodată, Congresul SUA ar putea să reducă ajutorul anual pentru palestinieni, în valoare de 600 milioane de dolari.
Şi atunci de ce intenţionează palestinienii să cîştige un fel de “breloc” simbolic, cu care dulapurile lor sînt deja pline? Explicaţia este că folosesc licitaţia statalităţii ca pe un “gambit” (sacrificare a unui pion alb sau a altei piese la începutul unei partide de şah pentru obţinerea unui avantaj în atac, n.red) pentru a determina Israelul să accepte diferite cereri, printre care şi o oprire a construirii aşezărilor.
Preşedintele palestinian Mahmoud Abbas a oferit un indiciu privind ambiţia sa reală atunci cînd a scris, în New York Times, în luna mai, că “admiterea Palestinei în Organizaţia Naţiunilor Unite va netezi calea pentru internaţionalizarea conflictului ca o chestiune juridică, nu numai politică. Va netezi, de asemenea, calea pentru a înainta plîngeri împotriva Israelului la ONU, la organisme pentru drepturile omului şi Curtea Internaţională de Justiţie”.  “Intenţionăm să ne plîngem că în calitate de palestinieni am fost sub ocupaţie timp de 63 de ani”, a declarat Abbas zilele trecute. Este un alt mod de a spune că “ocupaţia”, în opinia lui Abbas, a început odată cu crearea statului Israel în 1948, şi nu cu preluarea de către Israel a Cisiordaniei şi Gaza, după un război care a ameninţat existenţa Israelului în 1967.
Abbas ar putea vedea, de asemenea, “gambitul” ONU drept un exerciţiu necostisitor, deoarece comunitatea internaţională (din care fac parte şi Israelul şi SUA) nu a fost meticuloasă în a-i considera responsabili pe palestinieni pentru încălcarea acţiunilor lor diplomatice sau politice. Mai devreme sau mai tîrziu, se va putea citi un comentariu de presă care explică faptul că a reduce finanţarea ANP va fi de folos doar radicalilor din Hamas şi că singura cale este ca Israelul să facă noi concesii pentru a atrage ANP înapoi la masa negocierilor pe care au dispreţuit-o mergînd la ONU.
Un parcurs mai bun: administraţia Obama, care a pierdut şase luni rugîndu-i pe palestinieni să schimbe cursul, ar putea anunţa, în schimb, că o declarare a statalităţii palestiniene la New York va duce la închiderea biroului reprezentantului palestinian la Washington. Congresul ar putea să adopte proiectul de lege al republicanei de Florida, Ileana Ros-Lehtinen, de a reduce fondurile la ONU, în cazul în care organizaţia sprijină un stat palestinian. Acest lucru a funcţionat ultima dată cînd palestinienii au încercat ca ONU să declare statalitatea lor în timpul administraţiei lui George H.W. Bush.