Ovidiu N. Maior, Contribuţii la farmaco-istoria Transilvaniei

Farmacistul de origine română, stabilit de mai multă vreme în Germania, Ovidiu N. Maior, este un descendent al lui Petru Maior, urmaş al acelui nepot Ioan Maior din Căpuş, căruia la moartea sa, survenită la Buda, acesta i-a lăsat nepotului întreaga sa avere, plus o fundaţie de circa 7.000 de florini, pentru a susţine tineri greco-catolici la studii. Până a nu părăsi ţara (era căsătorit cu o săsoaică), Ovidiu N. Maior a funcţionat ca farmacist la Sibiu, iar în 1979 şi-a susţinut doctoratul în Farmacie cu o variantă a lucrării de faţă. Teza aceea, ca şi aceasta de faţă se ocupa de istoria farmaciilor româneşti din judeţul Sibiu. Este o lucrare meritorie, care are la bază numeroase cercetări de arhivă şi de presă, fapt care i-a permis reconstituirea documentară foarte atentă a asistenţei medicale şi farmaceutice a populaţiei din acest ţinut. Urmele practicii medicale, susţine autorul, trebuie căutate în mănăstiri, iar în zona Sibiului a fost consemnată existenţa mănăstirii Cârţa, ridicată de călugării cistercieni în jurul anului 1200 şi că, potrivit regulamentului ordinului, aceasta avea o cameră la etaj, numită infirmitorium, în timp ce la parter se afla un hospitale. Cât priveşte Sibiul, autorul ne indică data de 26 iunie 1292, cu privire la existenţa hospitalului călugărilor Cruciferi din Ordinul Sf. Spirit, iar la 1367, printre mărfurile aduse se aflau şi unele produse specifice. Alţi medici sunt menţionaţi pe parcurs: un Petrus la 1491, un Jacob la 1481, apoi, la 1490, un „dominus doctor”, plătit de oraş. O farmacie propriu-zisă este semnalată în 1494, organizată după sistemul farmaciilor din Germania. Existenţa spitalelor este semnalată şi la Cisnădie sau Agnita, dar farmaciile propriu-zise datează doar din sec. al XVIII-lea, în timp ce farmacii orăşeneşti sunt funcţionale la Braşov (1512), Bistriţa (1516), Cluj (1572). Este cunoscută şi o legislaţie adecvată, Ferdinand I emiţând o „Apothekerordnung” la 1564, care obliga la jurământ. Un prim inventar farmaceutic este semnalat la Sibiu în 1531 cu 85 articole medicamentoase, iar al doilea la 1580 cu 254 de articole, aparatură, ustensile şi mobilă corespunzătoare. În continuare apar şi alte inventare, care beneficiază de cărţi şi manuale, un inventar sibian din 1650 înregistra 643 de piese, iar inventariile care i-au urmat sunt şi mai elocvente, meseria de farmacist aparţinând „artei profesionale libere”. Cu trecerea la centralizarea sanitară din 1750 încoace, autorul se ocupă amănunţit de dezvoltarea farmaciilor transilvănene, consacrând acestei perioade un întreg capitol. Cel de al treilea capitol este destinat farmaciei dintre 1876-1918, ca apoi să avem o trecere în revistă foarte amănunţită a farmaciilor sibiene din perioada interbelică până la 1949/1953, când sectorul a fost etatizat. Istoricul şi documentaţia oferită este impresionantă, mai ales că odată cu epoca modernă farmaciile ne sunt prezentate cu denumirile şi slujitorii lor. Avem astfel de pagini monografice bine realizate, cu consemnarea tuturor farmacişilor în funcţiune şi a clădirilor respective, însoţite de imagini. Marile farmacii prezentate astfel sunt: „Vulturul negru” (1494-1949), „Ursul Negru” (1621-1910), Dr. Kotzy (1728-1730), „Coroana” (1860-1910), „Leul” (1780-1944), „Vulturul Imperial” (1795-1927), „Crucea din Geneva” (1880-1949), „Îngerul” (1924-1949), „Unirea” (1919-1949) „Aurora” (1921-1936), „Minerva” (1923-1926), „Izvorul Tămăduirii” (1935-1949), „Izvorul sănătăţii” (1945-1949), „Traian Butta” (1945-1949), „Aurora” (1946-1949), „Albescu Horaţiu” (1946-1949), „Dragomirescu Olga” (1947-1949), Ersilia Gemănaru-Niculescu (1946-1949), „Carmen” (1946-1949), „Sănătatea Neamului” (1947-1948), toate din Sibiu. De la Mediaş sunt prezentate farmaciile: „Wolfling”(1734-1783), „Vulturul Negru”(1760-1942), „Ochiul lui Dumnezeu” (1784-1803), „Coroana” (1808-1949), „Minerva”(1922-1942), Speranţa”(1945-1949), „G.Kolonte” (1946-1947), la Dumbrăveni, „Cerbul” (1799-1807) şi „Elisabeta” (1908-1949), la Biertan, „Providenţa Divină” (1810-1926), la Agnita, „Sfânta Agneta” (1815-1942) şi „Crucea de Aur” (1921-1933) la Miercurea Sibiului, „Ochiul lui Dumnezeu” (1818-1946), la Cisnădie, „Binder” (1832-1949), la Ocna Sibiului, „Sfântul Vasile” (1845-1927) şi „Minerva” (1921-1928), la Şeica Mare, „Salvator”(1856-1934), la Sălişte, „Hygea” (1873-1953), la Nocrich (1874-1934), la Avrig, „Sfânta Treime” (1882-1949), la Tălmaciu , „Turnu Roşu” (1888-1953), la Răşinari, „Salvator” (1888-1953), la Arpaşu de Jos, „Izbânda” (1900-1932), la Bazna, „Îngerul Păzitor”(1911-1934), la Cristian, „Îngerul Păzitor”(1914-1948), Poiana Sibiu, Victor Maiorescu (1930-1953), la Slimnic (1933-1948), Poştea Mare şi Alţina. La început majoritatea farmaciştilor sunt saşi sau evrei, abia mai apoi, după Marea Unire, apar şi români. Cartea lui Ovidiu N. Maior este un exemplu remarcabil de cercetare de specialitate, care merită a fi apreciată ca atare.

Mircea POPA