Opriţi jaful deşănţat din patrimoniul naţional !

Toate ziarele de miercuri au inserat în cuprinsul lor uluitoarea ştire privind drepturile succesorale ale unor pretinşi urmaşi de a treia spiţă ai Veturiei Goga, soţia devotată a poetului, privind drepturile lor patrimoniale asupra Muzeului Memorial „Octavian Goga” de la Ciucea, care le-ar fi fost recunoscute, pasămite, de către Curtea de Apel din Bucureşti, după ce anterior au pierdut la instanţele de fond.

Ştirea mi se pare nu numai neverosimilă, ci şi monstruoasă, o adevărată bătaie de joc la adresa poporului român şi a întregii simţiri româneşti cu cuget naţional, deoarece nimeni nu se poate juca cu locul de veci al marelui poet şi strălucit luptător naţional, transformîndu-l în obiect de tranzacţii oneroase şi cu speculaţii contractuale. Castelul de la Ciucea face parte integrantă din patrimoniul cel mai sfînt al poporului român din Transilvania, care a îndurat veacuri la rînd o asuprire străină nemiloasă, iar locul de veci al poetului e loc de închinare, de reculegere şi aducere aminte pentru anii lui de jertfă şi de zbucium.

Este, deci, o enormă impietate (mai mult, o neruşinare crasă!), din partea unor venetici, lipsiţi de conştiinţa slujirii neamului şi a respectului pentru cei morţi, ca să te pretezi la astfel de neroade şi meschine calcule de ordin material, care le maculează şi le impietează amintirea. Suflele lor pure, dăruite în întregime unui nobil ideal, au suferit acum o enormă jignire care nu va putea fi spălată secole de acum înainte, nu numai de apele învolburate ale Crişului, din preajma măreţei aşezări, dar nici cu acelea ale rîurilor ce purtau spre cele patru zări lacrimele fecioarelor noastre neprihănite şi ale tinerilor flăcăi trimişi să lupte în războaie pentru o cauză care nu era a lor. E vorba de acele toposuri ale sufletului nostru naţional, Mureşul şi Oltul, în care ne vărsam odinioară amarul şi obida, şi care ne duceau jalea şi revolta în lume. Cei care au dorit cu tot dinadisul să ne sfîşie sufletul, să ni-l supună la toate caznele iadului, au reuşit fără îndoială s-o facă, dar ei nu vor putea lua nici o palmă de pămînt din acel Olimp transilvănean, fără să nu simtă în permanenţă blestemele castelanilor de la Ciucea, vocea oraculară a poetului care ne-a purtat spre izbîndă. Mai cumplit ca niciodată va răsuna de acolo, din lumea de unde s-au adăpostit de răutatea lumii, cuvîntul lor acuzator, ca de moiră necruţătoare.

Noi, cei de astăzi, pigmeii vremilor deşarte şi nedemne, de crîncenă umilinţă, vom sîngera la auzul nelegiuirii trăite de ei, iar ura şi umilinţa noastră îi vor urmări pe toţi cei care au fost părtaşi la această blestemăţie, pentru a-i sanctifica precum pe nişte renegaţi şi trădători de neam, pe care o naţiune întreagă îi scuipă ca pe nişte avortoni. Cît timp vor trăi ei vor fi urmăriţi în timp şi peste timp de imensa noastă repulsie, îngemănată cu uriaşul dispreţ al nostru, al tuturor, cu scîrba noastră nesfîrşită, cu indignarea noastră fără de margini, că prin hotărîrile luate ni s-au călcat în picioare toate credinţele şi speranţele de a trăi într-o lume a normalităţii, echităţii şi corectitudinii, cînd atacul s-a produs chiar împotriva simbolului etern al unui neam. A fost lovită şi neantificată chiar ideea de dreptate naţională, de demnitate şi de unitate naţională a unui neam. Căci Profetul de la Ciucea reprezenta pentru noi, românii, însuşi simbolul conştiinţei şi durabilităţii noastre sub steaua neatîrnării şi continuităţii noastre istorice, a dreptului nostru primordial de a fiinţa în lume ca naţiune şi ca popor liber şi independent. Atingîndu-te de Idolul unui popor, dărîmînd statuia zeului de pe soclu, în chiar Casa sa Eternă, cumpărată de el înainte de căsătorie, apoi ridicată piatră cu piatră după planurile proiectate şi gîndite de El, şi, în cele din urmă, donată de credincioasa sa consoartă statului român, (autoarea Mausoleului Iubirii, prin care cei doi s-au înfrăţit pentru totdeauna), donaţie făcută în condiţii perfect valabile, fără vreo presiune sau ingerinţă străină, ni se pare că ai depăşit orice orizont de aşteptare şi înţelegere al unui neam greu încercat de soartă, care a plătit cu sînge şi sudoare fiecare cărămidă din meterezul ridicat de poet în inima Transilvaniei. A-i nesocoti vrerea, a-i călca în picioare testamentul este echivalent cu acţiunea de a te nega pe tine însuţi ca popor, de a-ţi face harakiri înaintea luptei care te aşteaptă. Aşa ceva Goga n-a acceptat şi nici n-a conceput că s-ar putea întîmpla vreodată.

Prin acest sacrilegiu greu cuantificabil au fost aruncate în derizoriu semnele şi simbolurile cele mai sfinte ale unui neam, a fost dărîmat cu nonşalanţă şi lipsă de civism întreg eşafodajul credinţelor şi jertfelor noastre de veacuri, de care nimeni, oricît ar fi el de sus sau de jos, oricît ar fi el de nevoiaş sau de îmbuibat, n-avea voie să se atingă, la fel ca de pristolul unei biserici. Jalnici jefuitori şi profanatori de morminte şi de slavă naţională, ruşine eternă! Căci, în mod sigur, acum, în preajma sărbătorilor de Crăciun şi Anul Nou, cînd se împlinesc 25 de ani de la jertfa tinerilor din decembrie 1989, aflînd de ruşinea ce i s-a pregătit de către nevolnicii lui urmaşi, trupul de lumină, de ceară şi sfinţenie al Poetului s-ar întoarce în mormînt. Apoi, întorcîndu-se viforos, profetic şi acuzator, ar mai vitupera o dată împotriva celor care-i impietează astăzi memoria, adresînd ruga cea din urmă Oltului: „Să verşi păgîn potop de apă/ Pe şesul holdelor de aur; ( Să piară glia care poartă/ Înstrăinatul nost’ tezaur; / Ţărîna trupurilor noastre / S-o scurmi de unde ne-ngropară) Şi să-ţi aduni apele toate -/ Să ne mutăm în altă ţară!”

Mircea POPA