Opinii: ETERNA DRAMĂ A POPORULUI ROMÂN (III)

– Degringolada valorilor, generată în mare pondere şi de aspectul menţionat anterior, este un fenomen în expansiune în societatea românească fără ca cineva să se îngrijoreze. Ne gîndim, desigur, la sensibilizarea celor care contează (instituţii, organizaţii, asociaţii profesionale) şi nu a unor persoane singulare al căror ţipăt de disperare se pierde în tumultul nepăsării colective. Deşi, începînd din 1990, am visat cu toţii o societate mai bună şi mai dreaptă, am făcut prea puţin pentru a o instaura pe piloni trainici care să o susţină. Iar unul dintre aceştia, poate cel mai important, era statuarea locului cuvenit valorilor. În toate domeniile, în toate instituţiile. Începînd de la Parlamentul şi Guvernul României şi continuînd cu celelalte verigi ale sistemului administrativ, economic şi social. Impunerea pe criterii politice a managerilor, de la ministru la ultimul responsabil de activitate dintr-un domeniu oarecare, s-a dovedit falimentară prin neprofesionalism, nepotism şi parvenitism. Înalta calificare şi profesionalismul desăvîrşit trebuie aşezate la locul lor, ca o condiţie sine qua non a progresului şi lucrului bine făcut. Astăzi, România şi-a periferizat valorile autentice obligîndu-le fie la migrare spre alte orizonturi, fie la retragerea în anonimatul neproductiv al „rezistenţelor pasive”. Fără valori competitive ne vom transforma, vrînd-nevrînd, în slujbaşii altora. Ceea ce nu cred că ne dorim nici în visele cele mai negre.

Iată doar primele zece griji care ar trebui să ne tulbure somnul conştiinţei, dar şi dorinţa aprigă de-a candida şi a ne erija în diriguitorii acestei ţări, ai acestei naţii. Mai sînt ele multe altele, precum reclădirea sentimentului naţional, desfoliat pînă la caricaturizare de ideologi interesaţi; destinul incert al învăţămîntului şi culturii naţionale; problemele mediului ambiant lăsate moştenire generaţiilor viitoare; datoria externă în continuă creştere etc. etc.

Drama României actuale constă în nevolnicia conducătorilor săi de la toate nivelurile organismului statal. Oameni de paie ţin cu ferocitate în mînă pîrghiile decizionale, veleitari de ocazie clamează emfatici postulate neconfirmate, hîrciogi tocmiţi cu legislatura hrăpăresc osînza trudei noastre de decenii întregi (cum altfel am putea numi distrugerea deliberată a industriei ce oferea cu dezinvoltură mult-visatele locuri de muncă, a podgoriilor şi livezilor ce împodobeau odinioară coastele acum costelive ale podişurilor şi colinelor, a sistemelor de irigaţii menite să alunge seceta indusă de drastice schimbări climatice?!). Dar şi aurul Apusenilor sau, prin trădare, chiar moaştele strămoşilor. În loc să fie port-drapel în vremurile tulburi (ce nu ne ocolesc, ci dimpotrivă), să se ridice deasupra lor, ei se află mereu sub ele. O ţară binecuvîntată cu cel mai propice spaţiu etnogenetic tremură la fiecare restrişte a istoriei ca o trestie în vînt, aflată mereu la hazardul conjucturii, la bunăvoinţa mereu interesată a altora.

Drama poporului român – nu am zis-o doar eu, au zis-o mulţi, dar neluînd în seamă zicerea la ce ne-a folosit?! – derivă din neştiinţa de a-i alege. Din credulitatea infinită de care dăm dovadă în momentele votului, din vertijul orb al pasiunii iscată din senin, dar dăinuind suficiente clipe pentru a marca decisiv succesiuni de perioade, din graba cu care ne alăturăm zornăitorilor de vorbe şi promisiuni dovedite ulterior deşarte. Din amnezia ce ne întunecă minţile şi nu ne lasă să decantăm cum se cuvine trecutul (chiar trecutul imediat, din păcate!), învăţînd din el şi ocolind ponoasele aceloraşi greşeli. Din labilitatea de care dăm dovadă sărind dintr-o extremă în alta, după ce veacuri, decenii sau ani în şir am mocnit, vegetal, în neputinţă.

Cred că e momentul să uităm, pentru o clipă măcar, cea decisivă, tînguirea doinelor şi lamentaţia mioritică, să punem, cu vrednicie, o dată şi pentru totdeauna, „pumnul în pieptul furtunii”. Iar primul pas pe acest drum al înălţării şi înfloririi respectului de sine, de noi înşine, este cel de-a ne alege conducătorul care ne merită. Fie ca, măcar acum, aşa să fie!

Prof.univ.dr. Pompei COCEAN

Universitatea „Babeş-Bolyai”

Articole din aceeasi categorie