Opera Naţională Română Cluj – Napoca

“Tosca”

De mult, de foarte mult timp nu am mai văzut publicul clujean aplaudînd la scenă deschisă minute în şir. A avut şi de ce, , artistic vorbind – regie, dirijat, scenografie, solişti, cor, orchestră – Tosca ridicîndu-se la pretenţiile aşteptate şi dorite, motivele fiind multe şi însemnate. Şi la ele s-a ajuns ca urmare a unui efort admirabil al întregii echipe, efort de subliniat mai ales în contextul timpului limitat avut la dispoziţie. Au fost zile cu repetiţii începute la orele 10 şi terminate spre orele serii şi trebuie să recunoaşteţi că două repetiţii pe zi sînt mai mult decît poate duce un artist. ŞI totuşi … S-a lucrat intens şi fără pauze. Fiecare repetiţie în parte a avut însemnătatea ei teoretică şi practică, cu reluări peste reluări, lucru la nuanţe, gesturi, atitudini, mimică, voci, frazare, intrări, muzicalitate, timbru, lumini, …, Dan Lupea reuşind să ofere operei pucciniene un nou sens dinamic al spaţiului şi timpului. Spectacolul cîştigă atît ca amploare istorică, sîntem cu adevărat în Roma anilor 1800, cît şi sub raportul relaţiilor interumane. Teatralizarea propusă, accentuată e drept, este în deplin context cu subiectul operei şi al timpului istoric. S-a ajuns astfel la o acţiune coerentă, cursivă de la un tablou la altul, cînd calmă, cînd tensionată, un crescendo de la sentimente spre comportament. Consistenţa dramatică, muzicalitatea discursului, frazările elegante, ritmul, desfăşurarea aproape cinematografică, toate la un loc fac din Tosca spectacolul care cere noi programări.

Un alt punct de succes este dat de aportul soliştilor, corului, dirijorului şi orchestrei. Am avut de mai multe ori ocazia să-i văd pe scenă, chiar în Tosca, pe Oleg Ionese (‘Scarpia’) şi Carmen Gurban (‘Tosca’). Am avut de asemenea ocazia să văd producţiile tenorului Sorin Lupu (‘Cavaradossi’). Nu în cele din urmă, am apreciat la justa lor valoare, performanţele solistice semnate de Florin Sîmpelean (debut în ‘Sacristanul’), Florin Pop (‘Spoletta’), Simonfi Sandor (‘Sciarrone’), văzuţi şi apludaţi în multe alte producţii, voci de care trebuie să se ţină cont şi în viitor. Debutul lui Beniamin Pop în ‘Cesare Angelotti’ este convingător, vocii trebuind să i se acorde în continuare, atenţia cuvenită. A fost să fie distribuţia ideală pentru un spectacol Tosca pe măsura scenei clujene. Corneliu Felecan face o muncă admirabilă ca dirijor al corului şi acest lucru a putut fi remarcat din nou. Dirijor – Adrian Morar – şi orchestră au fost un tot unitar. Nu întîmplător ajung la Julian Budden (‘Puccini : Viaţa şi Opera’) în opinia căruia Tosca este şi rămîne “una dintre cele mai wagneriene partituri ale lui Puccini”, demers muzical reuşit pe deplin în relaţia dirijor – orchestră – solişti – cor, leitmotivele definind personaje, stări, acţiuni şi idei. Rămîn memorabile pentru seara de 11 ianuarie, ‘Recondita armonia’, ‘E lucevan le stelle’ , ‘Vittoria, vittoria’ (Cavaradossi), ‘Non la sospiri la nostra casetta’, ‘Qual’ occhio’, ‘O dolce mani’, ‘Amaro sol per te m’ era il morire’ (Cavaradossi, Tosca),’Te Deum laudamus’ (Scarpia, corul), ‘Va, Tosca’, ‘Ha piu forte sapore’, ‘Gia, mi dicon venal’ (Scarpia), ‘Vissi d’ arte, vissi d’ amore’ (Tosca), într-un spectacol despre opresiune şi liberate, dragoste şi gelozie, ură şi crimă, speranţă şi încredere, un spectacol în care ARTA este cu adevărat la ea acasă.

Demostene ŞOFRON

Foto : Nicu CHERCIU