Observator teatral: Maria Stuart – spectacol atelier

La a treia reprezentație cu Maria Stuart, sala Teatrului Maghiar din Cluj e, în mod neașteptat, numai pe jumătate plină. Spectacolul regizorului sloven Diego de Brea după piesa lui Friedrich Schiller nu a reușit să capteze în suficientă măsură? Nu a ajuns să convingă pe clujeni și să răspândească vestea unei reușite în luna aprilie? Sunt convins că nu e așa. Mizanscena regizorului sloven, om de teatru cu creații remarcabile la activ, este un spectacol de text, greu, complex, trenant pe alocuri, e drept, dar este o dezbatere amplă și acaparantă, compactă ca întindere, dezvoltată pe temele culpabilităților istoriei, analiză ce se lasă mai greu receptată în condițiile unui secol vâjâit ca al nostru. Nu este vorba despre o inadecvare a temei la postmodernitatea actuală. Dimpotrivă, viziunea de ansamblu asupra discursului se organizează în limbaj radicalizat actual, marcant expresionist. Sunt convins că reprezentațiile următoare vor întruni un număr mai mare de spectatori și montarea lui Diego de Brea va fi asimilată ca atare, la justa ei valoare. Pentru că spectacolul are capacitatea de a incita spectatorul, de a-l pune pe gânduri. Pentru că spectacolul vorbește omului de azi, prins în capcana timpului, incapabil să-și regizeze sau să-și însceneze propria-i viață, după cum ni se spune, preventiv, într-un insolit prolog. Și trauma asta trezește interes.

Diego de Brea procedează la diminuarea canonului formal clasicist  și proiectează cu mare curaj și deplină originalitate tragedia Mariei Stuart din secolul al XVI-lea în oglinda veșniciei, desigur servindu-se insinuant de textul analitic al scriitorului german. O reprezentare a tragicei regine scoțiene, extrasă din istoricitate și nimbată în lumina arhetipală a sintezei. Spațiul de joc impus, împreună cu decorul „aranjat” tot de regizor, provoacă nedumerire. Scaune pliante, microfoane, stative, o masă (unde lorzii protestanți vor mânca mecanic, insinuând indiferența față de soarta reginei detronate), un fotoliu argintat, o platformă pe roți ca loc al torturii, o sugestie de turn medieval ce conține încăperea claustrării și un ecran cu chipul eroinei, multiplicat și apoi fixat în poziția decapitării. Proiecții video: Buksa Péter. Lumini irizante, reci, ce prelungesc în atemporalitate fiorul conspirațiilor și al tensiunilor dramatice. Light design: Groza Romeo. Amintesc pe ceilalți participanți la „construcția” scenică și textuală a spectacolului: regia tehnică Albert Enikö; dramaturgia Gyarmati Kata; asistent regie Viola Andrea. Amestecul de piese eterogene de pe scenă creează impresia unei săli de repetiții cu obiecte diverse, întâmplătoare. Regizorul precizează: „Scenografia este de fapt un spațiu de lucru, un studio în care se face spectacolul, un spațiu al neantului”, ceea ce induce ideea de spectacol-atelier. La cele relatate, se adaugă reproducerea tabloului Peisaj de iarnă al lui Pieter Bruegel cel Bătrân, despre care se face vorbire spre a augmenta atmosfera glacială a expozeului istoric și imaginea Mielului Domnului – simbol sacrificial aplicat vizual destinului tragic al eroinei. Costumele propuse de  Bocskai Gyopar extrag personajele din istoricitatea lor înnegurată spre a deveni prototipuri ale conspiraționiștilor universali sau ale manipulatelor personaje modelate de istorie. În bună parte, complotiștii sau apărătorii ordinii publice sunt înveșmântați în cămăși negre, cu chipie de aceeași culoare, reprezentanți ai statului polițienesc.

Abordarea textului clasic schillerian (tragedie în cinci acte, cu replici lungi și consistente) se face într-o manieră ce exclude convenționalismul. Ca la un workshop, actorii își rostesc replicile și citesc de pe foi cu aceeași implicare și maximă dăruire pentru a intra în spiritul personajelor încredințate, dar sunt destule cazuri când și ieșind din pielea personajelor, ei rămân la fel de gravi, marcați de tensiunea creată în jurul procesului intentat Mariei Stuart, căci despre un proces adevărat este vorba. Sunt ultimele trei zile din viața reginei scoțiene, acuzată și pedepsită pentru trădare și intenție de uzurpare.

Spectacolul are o tensionare ascendentă a subiectului până în momentul decapitării. Acuzatorii se întrec în a formula verdicte incriminatorii. După acest punct culminant redat emoționant în avanscenă, urmează seria unor reconsiderări, regrete, învinuiri superflue și ritmul confruntărilor primește altă carnație. Dezbaterea glisează spre reflexivitate și maximalizarea suferinței, a sacrificiului de esență biblică. Maria Stuart interpretată de Imre Éva e o prezență scenică miraculoasă, omniprezentă, în stare să redea complexitatea spirituală a unei femei puternice, care se zbate, în această lume a intereselor politice, să iasă la limanul dreptății pentru a-și câștiga libertatea dorită. Dar, ca oriunde în lumea de ieri și de azi, oportunitatea politică poartă masca justiției și deranjând, este înlăturată din joc.  Fiind catolică și franceză, ea este detestată de protestanții scoțieni, iar „limba franceză indică pe dușmanul Angliei”. Imre Éva dă măsura talentului ei într-un rol de compoziție de mare anvergură și profund dramatism. Acțiunea se focalizează pe procesul Mariei Stuart și de aceea, apariția rivalei, în persoana Elisabetei I a Angliei, e umbrită de personalitatea acesteia. Tötszegi Zsuzsa creionează o femeie cu reacții umane vizavi de verișoara ei încarcerată, dar pune înainte de toate, interesele politice. Actrița întruchipează o persoană severă, stăpână pe forța ei de persuasiune asupra celorlalți. Cele două femei se situează pe locuri diferite în acest proces continuu cu lumea ostilă a bărbaților. Una cade victimă, cealaltă izbândește. Suita bărbaților, luați împreună dar cu roluri diferite în intrigă, e formată din Szücs Ervin (Robert Dudley, conte de Leicester), Viola Gabor (George Taibot, conte de Shrewsbury), Bács Miklós (William Cecil, baron de Burleigh, mare trezorier), Biró József (Amias Paulet, cavaler) și Bodolai Balázs (Mortimer). Modul în care interacționează personajele, deghizate uneori în simpli actori, amintește de capodopera lui Vlad Mugur din 2001 Hamlet, montată pe scena Teatrului Național din Cluj. Și acolo, actorii citeau de pe foi la început, implementând ideea de reluare, de respunere a binecunoscutei tragedii. Un fel de teatru în teatru, un fel de worksop în plină desfășurare. Ba mai mult, o repovestire a cunoscutei tragedii din perspectiva prezentului, cu trimiterile pe care le presupune azi un asemenea demers artistic.

Adrian Țion