Oamenii şi culorile Spaniei (III). Segovia, Valdemoro, Madrid

    Drumul spre Segovia naşte impresia de intimitate. Părăsind Madridul, zăresc pe culmile Sierra de Guadarrama austerul El Real Monasterio de San Lorenzo de El Escorial. Oftez, pentru că, într-o călătorie nu ţi-e dat să vezi totul, iar intimitatea de care vorbeam se iscă şi din apropierea de fila de ghid unde, cu ochii minţii, poţi să vezi imensa bibliotecă, cele 16 curţi interioare, privite de cele 2500 de ferestre ale palatului. Şi umbra lui Filip al II-lea, cel auster, i-aş zice eu, care vroia monument de linişte după treburile de stat din tumultoasa capitală.

Mă fură, însă, pe dată, marile tablouri istorice din Segovia. Copleşit, privesc în sus, spre arcadele apeductului roman. Granit, fără pic de mortar, îmbinări ingenioase, şi 2000 de ani de istorie se uită, de la înălţimea de 46 de metri, spre vizitatorul uluit că, şi astăzi, lucrarea inginerească e funcţională. Şi, mai departe, uriaşa catedrală în care „s-au luat” Regii catolici. Moment în care, realmente, Spania a început o viaţă nouă. Bani, reforme pentru alinierea structurilor statului la cele evropene, descoperirea Lumii Noi.

În Plasa Mayor (fiecare localitate are aşa ceva) comerţul este de o agresivitate blîndă. Iar fermecătoarea tiraniei a ştiinţei de a face acest lucru te umple se suveniruri. Mă fotografiez cu „Antonio Machado” şi-mi amintesc: „Desierta la vecina carretera,) desierto el campo en torno de la casa.) La nina, piensa que en los verdes prados) ha de correr con otras doncellitas) en lor dias azules y dorados,) cuando crecen las blancas margaritas”.*

Şi iarăşi strada, cu neasemuita ei culoare veselă, coloarea bucuriei. Îmi amintesc că şi la Ambasadă**, ataşatul de presă, doamna Ştefana Rotaru îmi spunea că „Socializarea este un mod de viaţă. Că gustarea la o terasă, piscina sînt astfel construite încît omul să intre în contact cu semenul său. Şi să comunice. Asta face parte din cultura lor”.

Seara, Madridul mă întîmpină cu tot ceea ce a sintetizat Spania în decursul istoriei sale. Catedrale impunătoare, luminate, Palatul Regal, unde încă de la miezul zilei s-a schimbat garda, clădiri mudejar, un stil devenit popular după Reconquista creştină a Spaniei, lume pe străzi, lume în restaurante, lume… Şi umbra acelui segovian gest din epica de aur, cînd Fernando şi Isabela (regii catolici) îl întîmpinau pe Columb, cel care avea să schimbe destinul acestei ţări. Şi din nou Puerta del Sol sau Plaza Mayor şi Convento de las Descalzas, mănăstirea cea mai importantă a Madridului. Tapas y cerveza

Şi Prado

E ca un magnet. Atrage fiinţa. Cu o incontestabilă autoritate în ierarhia gustului turistic, muzeul Prado uimeşte. Cu tentacule lungi, viclene, picturile te înghit pur şi simplu. Şi recunoşti în sinea ta cea mică că măreţia umană nu are margini. El Greco, Zurbaran, Murillo, Ribera, Velazquez, Goya, Boch, Rubens, Tintoretto… în original, vreau să spun, cu toţii au dat culorii grai şi au sădit lumină în templele întunecare ale sufletelor noastre. Pentru ca

Şi Reina Sofia

să completeze… tabloul cu lucrări moderne, de cea mai mare expresivitate. Dacă toată lumea se opreşte la „Guernica”, e pentru că Picasso a surprins, ca nimeni altul, suferinţa. Nu e nimic politic aici, nu are nici o legătură cu Franco şi ororile germane din Ţara Bascilor. E suferinţă pură, în penel măiestrit, şi expus, aşa cum a vrut artistul: doar cînd Spania va ajunge la democraţie.

Porumbeii de la Centro de Arte Reina Sofia consumă ziua cea înşelătoare şi nu mai e timp pentru un alt concentrat monument al picturii madrilene: Museo Thyssen-Bornemisya. Monet, Rembrandt, Van Dyck… poate altădată. Acum, merg la

El Templo,

Una din poate sutele de săli de sport ale Madridului. Inimoşi şi profesionişti ai judo-ului (i-am numit pe David Afuera Flore, Tibi Kosma, Julian Aienza Alunos şi Francisco Nicolas Alonso), oameni dedicaţi sportului în chimonoul alb a lui Jigoro Kano. Mereu perfecţionîndu-se, şi mereu creînd noi valoari pentru sportul competiţional spaniol.

Şi dacă tot am zis „profesionalism”, ar trebui să vă spun povestea lui Carlos Morales, bucătar la Ritz, cel care a gătit pentru delegaţia prezidenţială română „cele mai bune sarmale din Peninsulă”, omul care l-a servit la masă şi pe controversatul Gadaffi. Nu-i timp şi, mai ales, spaţiu tipografic pentru aşa ceva…

Acolo se merge spre Ávila, dincolo spre Aranjues, spre Chichon şi mai departe spre Barcelona, sau Málaga, sau Cordoba… Poate altădată. Acum e moment de respiro, în Parque del buen Retiro. Alei largi (cu poliţie călare), un lac imens pentru ambarcaţiuni, , frunzele toamnei, iarba încă viguroasă, liniştea de dinainte furtunii. Da! Aici se află singura statuie a lu’ Scaraoţchi din lume. Îngerul căzut. El Angel Caido. Răul. Înstrăinarea de Dumnezeu. Umbra şi lumina ce-o purtăm şi susţine de milenii succesiune spirituala a fiinţei duale… Şi din nou linişte, Palacio de Cristal, copaci seculari, flori… Apoi vile patriciene în Plaza Colon, Paseo de la Castillana şi Paseo de Recoletos, ca o ilustrată de despărţire…

Pagină realizată de

Radu Vida

Foto: AnomisadiV

* „Pustiu pe cărăruia ‘nvecinată) pustiu şi drumul înspre casă) Fetiţa se gîndeşte la pajişti verzi) pe care ar trebui să alerge cu alte fecioare) în zile albastre şi aurite) cînd răsar albe margarete”

** Mulţumiri speciale reprezentanţilorAmbasadei române de la Madrid, membrilor frumoasei şi numeroasei familii KozmaMorales, personalului Hotelului Agora Juan de Austria şi Metroului madrilen, care
m-au făcut să mă simt mai ceva ca acasă.