O viață sub semnul mirabil al Buneivestiri

Viața omului de litere și de duh Bartolomeu Valeriu Anania stă sub semnul dialogului simbolic între Bart și Val, sugerat în „Cerurile Oltului”, al colocviului perpetuu, interior, între credință și cultură, al conjugării fertile între Biblia Bisericii și biblioteca culturii.

Valeriu Anania s-a născut la 18 martie 1921, în Glăvile Drăgășanilor de Vâlcea, într-o venerabilă familie preoțească, de ziua Sfântului Chiril al Ierusalimului, de la care moștenește un geniu și un mandat catehetic, concretizat în primul rând în „Biblia jubiliară” (2001) și în ghidul catehetic liturgic „Cartea deschisă a Împărăției” (2005).

Retrospectiv privind, descoperim că Bunavestire i-a devenit sărbătoare-blazon. Înainte de toate, a fost botezat în biserica natală chiar de praznicul Buneivestiri, sărbătoarea încuvântării făpturii, intrând și el în dialogul dintre cer și pământ, dintre arhanghelul Gavriil și Fecioara Maria, dintre istorie și eternitate, cu numele vivifiant și celebrativ de Valeriu. Odinioară, familiile evlavioase din Regat aveau obiceiul să boteze pruncii uneori chiar „pe nesupte”, adică înainte de a fi alăptați la sânul matern și, așa, se făcea că omul putea să treacă cu iuțime direct din pântecul mamei în cel al cristelniței spre grăbirea renașterii celei duhovnicești, dedicând pruncul lui Dumnezeu. Alteori, ca și în cazul nostru, părinții credincioși profitau de praznicele împărătești ori de sărbătorile sfinților mari pentru a încreștina pruncii și a le conferi o pecete sfântă de noblețe cerească și o protecție aleasă. Aici cred că ar mai trebui avut în vedere rolul mamei Ana, cea bună și înțeleaptă ca un proverb, dar și al bunicului matern, preotul Ion Mărgăritescu, cel cu bănuțul de argint ofrandă de colindă copiilor. Vlădica Bartolomeu a ținut la acest soroc sfânt și a dorit să aniverseze 80 ani de la Botez la el acasă,  la locul faptei, într-o zi de duminică, printr-o liturghie arhierească și o mică ceremonie, eveniment pregătit și anunțat printr-o scrisoare trimisă părintelui Dumitru Popa din Glăvile, căruia i-a dăruit atunci, în semn de prețuire, odăjdiile sale festive de arhimandrit.

Tot de Bunavestire, în anul 1936 a intrat în frățiile de cruce, inițiat în adolescența verzuie și aruncat în tumultul istoriei unui veac fără cumpăt, cu consecințe dureroase care-l vor urmări o viață întreagă prin încercări și întemnițări, făcând din el, în cele din urmă, un luptător tenace pentru libertate, pe baricadele anticomuniste și antirevizioniste al tinereții studențești (Cluj, 1946), iar mai târziu pe meterezele bisericești, împotriva corupției spirituale, la amvonul de veghe și la tribuna cetății postcomuniste, la vremea senectuții oșteanului rechemat la oaste după tainica lăsare la vatră, pentru isprăvirea și plinirea Scripturilor. Momentul adolescentin al aventurii și inițierii verzui este evocat cu acribie și bogăție de detalii în „Memorii”-le  sale, de unde putem înțelege una dintre ipostazele rituale ale Buneivestiri din prima parte a vieții protagonistului.

Ajuns aproape un mit, o figură cvasilegendară, după 70 de ani de la momentul inițiatic adolescentin, la 25 martie 2006, a fost întronizat mitropolit al Clujului de către Patriarhul Teoctist, Bunavestirea devenind astfel sărbătoarea patronală a noii mitropolii întemeiate prin stăruința sa într-un moment delicat al istoriei recente bisericești, un adevărat prag ori piatră de poticnire pentru rigorile canonice și comoditățile veacului.  Pronia a rânduit ca și trecerea sa la Domnul și prohodirea să se petreacă în preajma Întâmpinării Domnului, astfel încât urmașul său în tronul mitropolitan al Clujului, Andrei Andreicuț, să fie întronizat tot de Bunavestire.

De altfel, numele de Bartolomeu l-a primit sub semnul Întâmpinării Domnului, în 2 februarie 1942, la mânăstirea Sfântului Antim din București, odată cu intrarea sa în monahism, sub pecetea tainică a dreptului Simion, hristofor-ul și anawim-ul, figură cu blazon biblic.

Într-o filă de jurnal răzbate o amintire de la Aiud legată de învățarea pe de rost a Imnului Acatist al Maicii Domnului sau al Buneivestiri în temnița Aiudului, formă poetică bizantină care-i va fi model și inspirație pentru propria creație literară:  „O altă amintire: în libertate, deși călugăr și teolog, niciodată nu mi-am propus să știu pe de rost Acatistul Bunei Vestiri, deoarece întotdeauna am avut cartea la îndemână. L-am învățat, tot la Aiud, de la un tânăr dobrogean, care îl învățase de la altul, și acela de la un altul, așa cum alții și alții l-au învățat de la mine. E bine de știut că nu doar poeziile lui Gyr sau Crainic treceau din memorie-n memorie și din gură-n gură. Trăirea religioasă era hrana zilnică a tuturor, consumată subteran în superba conspirație a fiilor lui Dumnezeu” .

Deloc întâmplător, singura mea slujire festivă cu vlădica Bartolomeu s-a petrecut tot la Bunavestire, la mânăstirea Nicula, în anul 2001, când am fost în pelerinaj cu credincioșii mei de atunci, din Târnăveni (Mureș), pe care-i încântase și cucerise definitiv deja în 1 aprilie 1990, cu ocazia sfințirii bisericii „Sf. Arhangheli”, invitat fiind de părintele poet Ioan Petraș, la prima misiune a episcopului Andrei Andreicuț ca titular al Eparhiei de Alba Iulia, când rostise cu entuziasmul libertății regăsite prima sa predică vibrantă la amvonul Transilvaniei, un prim impuls spre rechemarea bătrânului oștean încuvântat sub prapor. Și tot aici, se conjugă în fluxul memoriei mele, cu această predică în aer liber rostită în 1990, amintirea textului său intitulat „Dumnezeu Colindătorul”, publicat în zilele fierbinți ale lui decembrie 1989 în România liberă și pe care l-am citit în trenul cu care mă întorceam acasă de la București, chiar în zilele Crăciunului.

Dincolo de întâmplările veacului, reunite sub semnul praznicului Întrupării, cele mai mari daruri însoțite de încercări pe măsură, un ecou al Buneivestiri poate fi suprins în poetica omiletică a amvonului său în cele mai importante predici urzite și rostite la această sărbătoare împărătească, în poetica „Filelor sale de Acatist” dedicate Sfinților Ioan Valahul și Calinic Cernicanul și în „Imn Eminescului”. De fapt, pânza freatică de adâncime a întregii sale poetici stă în umbrirea Duhului Sfânt când de praznicul mirabil al Buneivestiri, praznic și al încreștinării sale, a încuviințat miracolul poeziei, rostind cu inima “Fie!”, asemenea Preacuratei, iar această sărbătoare a devenit praznicul încuvântării sale depline.

Desigur, în orizontul concret al antropologiei vocaționale, vor fi fost mai multe figuri și persoane, de la părinți și rudenii, prieteni și apropiați, dascăli și pedagogi, care vor fi sesizat darul cuvântului îmbelșugat cu care a fost hăruit din născare-botezare omul Bartolomeu Valeriu Anania dar cred că aici se cuvin rostite simbolic două nume: scriitorul Tudor Arghezi și duhovnicul Ioan Iovan . Primul dintre ei, poetul „cuvinte-lor potrivite”, vestea profetic în prefața „Mioriței” hărăzirea poetică a urmașului său literar apărut de te-miri-unde, iar cel de-al doilea presimțea revărsarea preaplinului amvonului catedralei odată cu alegerea sa pentru Cluj (1993). De altfel, o teologie a încuvântării răzbate din minunatul poem „Anamneză”, în care, implicit, poetul afirmă pe urmele Domnului, într-o imitatio Christi poetică, de la Facere la Prefacere, de la Geneză la Evanghelie, conștiința puterilor creatoare și restauratoare, demiurgice și thaumaturgice, ale cuvântului rostit: „Puterile cuvântului le știu/ și nu de-acum și nici de prin aproape, / ci de pe când mi se purta pe ape / în oglindirea cerului sălciu, / precum în Deltă duhul dimineții / închipuie icoane din nimic,/ în pelican se-ncuibă și-n chitic / și-ngreuiază cimbrii și scaieții. / Rostesc, și totul se preface-n rost; / Ologul zburdă, ciungul vă mângâie, / Vă-mbrățișați cu cel mâncat de râie, / lunatecul surâde-n adăpost, / aude surdul, orbul vede, sfinte / vi-s târfele cetății, prin ce spun / se-ntoarnă osândiții din surghiun, / cuvântul meu răzbate și-n morminte. / Uimiți, voi credeți că scornesc minuni / Ca să-mi arăt puteri nepământene. / Minunea, vai!, e numai pentru lene. / La spaime sacre când veți fi imuni? / Sunt om ca voi, dar om încuvântat / Miracolul e fapta mea cea bună. / De-acum nici o durere n-o să spună / că mi-a cerut un leac și nu i-am dat”.

Avem aici un rezumat anamnetic al restaurării făpturii prin puterea rostuitoare a cuvântului hristic, valabilă și eficace până în prezent, și care stă la temelia oricărei rostiri omenești responsabile și conștiente de rostul ei sacru. Omul de cuvânt devine „om încuvântat”, altoit în vița Cuvântului și în rostire de sine martirică cu orice cuvânt.

Uneori spre atenționare apăsa pe pedala de orgă ori pe semnalul de alarmă: „Să aveți grijă că pe unde a ieșit cuvântul, iese și sufletul!”

Această conștiință înaltă a rostului cuvântului de încântare poetică, prin care omul se conjugă doxologiei universale și se înjugă la miracolul rostului său sacerdotal, s-a transmis cu aceeași vibrație și magnitudine la amvonul cuvintelor de învățătură, de edificare duhovnicească și morală, de atitudine împotriva valului de corupție și stricăciune, de schimonosire a chipului curat și firesc de viețuire în lume. Deși predicile sale s-au constituit într-unul dintre cele mai robuste și de impact fenomene omiletice postcomuniste, nu avem până în prezent o ediție capabilă să dea o imagine onorabilă la măsura frumuseții rostirilor sale inspirate. Totuși, una din primele predici rostite și publicate în libertate este menită să înfățișeze anvergura heraldului însuflețit trimis la amvonul îndrăznirii (parrhesia) rostirii adevărului ardent. În memoria mea această predică-matrice a tuturor discursurilor sale omiletice de Bunavestire o leg de predica aceluiași la înmormântarea poetului Ioan Alexandru, rostită în 23 septembrie 2000 la mânăstirea Nicula, unde am fost martor direct. Atunci, la Nicula, Bartolomeu Anania, în calitate de unic cuvântător la căpătâiul poetului întors acasă, a plecat de imaginea psalmică „Adânc pe adânc cheamă în vuietul cascadelor Tale” (Ps. 41, 9) și a continuat apoi să ilustreze modul în care această revărsare a lui Dumnezeu a produs un ecou în adâncul poetului prin imnele sale citate temeinic accentuând dimensiunea lor pascală.  În eseul mariologic „Fie” el surprinde toată tensiunea stării omului înaintea lui Dumnezeu de „abis pe abis”, „adânc pe adânc”, reluată apoi magistral de părintele Ioan Petraș în antologia poeților sacerdoți din România.

Nicăieri însă nu răzbate mai percutant ritmul năucitor al rostirii sale limpezi și lămuritoare decât în acest eseu omiletic în care se contopesc congenial și torențial filoanele sale (poetic, dramatic, iconologic și teologic), ilustrând magnific  cele patru momente sau tablouri medievale și renascentiste sub care Bunavestirea s-a reprezentat artistic și teodramatic, tablouri care redau plastic diferitele aspecte sau momente ale întâlnirii Fecioarei Maria cu îngerul a căror sursă principală o reprezintă „Imnul Acatist” și condacele Sf. Roman Melodul: mesajul, salutarea și convorbirea (dialogul) sau mai detaliat: conturbatio, cogitatio, interrogatio, humiliatio și meritatio. Conturbatio reprezintă emoția Mariei din cauza neașteptatei și netâlcuitei vești;  cogitatio, meditația asupra celor transmise de înger; interrogatio, adică întrebarea corespunzătoare; humiliatio, supunerea și încuviințarea voii dumnezeiești; meritatio, accentuarea meritului Mariei.

În același timp, trebuie remarcată nu doar structura dramatică a meditației omiletice de Bunavestire, ci și cea muzicală, căci autorul, asemenea lui Bach în cantata  „Wie schön leuchtet der Morgenstern, BWV 1”, compusă pentru sărbătoarea din 25 martie 1725, reia ca leit-motiv ideea-forță concentrată în imperativul „Fie!” în genul unui contrapunct muzical repetat care ritmează întreaga compoziție.

Atunci când am alcătuit programul iconografic la „arca noetica din Alba Iulia”, reprezentarea Buneivestiri, atât pe ușile împărătești ale iconostasului, cât și în frescă, omagiază și pune în valoare „predica aceasta de un cuvânt”, centrată pe încuviințarea miracolului în viața noastră personală și în lume: „Fie!” Acum sunt deplin încredințat că această predică reprezintă o adevărată cheie de înțelegere și lectură a vieții și operei teologice și literare marca Bartolomeu Valeriu Anania. Se pare că părintele Dumitru Stăniloae l-a admirat sincer pe Bartolomeu Anania pentru această meditație omiletică dedicată Fecioarei Maria în ceasul imploziei Luminii de sus în abisul omului de jos. În clipa Buneivestiri, Fecioara este setea universală de libertate, summa theologiae, întruchiparea conștiinței tragice a umanității decadente, singurătatea omului în lumea largă, umanitatea ca purtătoare și născătoare de Dumnezeu: „Buna-Vestire nu e o idilă divină, nici capitolul romanțat al unei biografii, ci actul dramatic prin care Dumnezeu consultă libertatea omului și o invită la participare. Dacă, prin Adam și Eva, omul se pronunțase împotriva lui însuși, prin Fecioara Maria el se reașază la unison cu Creatorul și-și restaurează propria-i libertate, redându-i, în același timp, direcția pentru care îi fusese, întru început, dăruită. Printr-un singur cuvânt, Maria e purtătoarea de cuvânt a tuturor risipiților ce aspiră la un destin comun, obștea mântuiților Domnului. (…) Omenirea devine astfel născătoarea Născătoarei de Dumnezeu, genealogiile capătă sens și adâncime, ele mărturisind, pe de o parte, implicarea dramatică a lui Iosif în smerenia Mariei, iar, pe de alta, implicarea apoteotică a neamului omenesc în actul întrupării. (…) În numele nostru, Fecioara Maria s-a rostit cândva în fața lui Dumnezeu: Fie! în numele ei, la rându-ne, vom aștepta, prin rugăciune, o supremă rostire a lui Dumnezeu: Fie!”

Concluzie: Sub semnul mirabil al Buneivestiri și după acest model generic al lui „Fie!” pare a fi fost călăuzit de sus și a se fi călăuzit el însuși o viață întreagă omul încuvântat Bartolomeu Valeriu Anania, prin rostirea de sine în fața lui Dumnezeu, prin înjugare în susținută sinergie și, astfel, au fost de la Domnul, în duh și adevăr, viață, istorie, poezie, Biblie, mitropolie și bucurie. Toate acestea cu ecou minunat și bătaie amplă, cu reverberații actuale și moștenire consistentă și, sperăm, persistentă! Fie!

Jan Nicolae