O revoluţie se prefigurează în Japonia

The Economist

Banca Centrală a Japoniei şi-a jucat cărţile, acum e rîndul premierului Shinzo Abe să arate din ce aluat este făcut. Atunci cînd Partidul Liberal Democrat din Japonia a cîştigat alegerile din decembrie, mulţi japonezi aşteptau din partea acestuia acţiuni ferme, ceva inovator, după mulţi ani de stagnare şi mers în cerc. La 4 aprilie, persoana numită de Abe la conducerea Băncii Centrale a Japoniei, Haruhiko Kuroda, şi-a făcut cunoscut în primul rînd planul de acţiune, demonstrînd că noul premier nu aruncă cuvintele în vînt. Kuroda a promis să găsească o “nouă dimensiune a politicii de relaxare monetară” şi să pună capăt deflaţiei, care sufocă Japonia de 15 ani.

După standardele japoneze, acţiunile lui Kuroda sînt de-a dreptul revoluţionare. Din cauza deflaţiei şi a ritmului scăzut de creştere, PIB-ul Japoniei nu depăşeşte astăzi nivelul din 1991. În efortul de a scoate ţara din această psihoză deflaţionistă şi a ajunge la ţinta inflaţiei de 2%, stabilită de premierul Shinzo Abe, Haruhiko Kuroda a fost nevoit să facă ceva ce a depăşit toate aşteptările.

Banca Centrală a Japoniei – a declarat el – intenţionează să extindă balanţa de plăţi la o sumă ce depăşeşte 1% din PIB pe lună, de două ori mai mare decît cea a Rezervelor Federale ale SUA (FED). A promis ca în doi ani să dubleze masa monetară şi investiţiile Băncii Centrale în obligaţiuni de stat. În plus, Kuroda a subliniat că noua politică va rămîne în vigoare atît timp cît este necesar.

Valoarea acţiunilor şi titlurilor de stat a luat-o pe un trend ascendent, iar yenul a căzut în abis şi toate acestea fac parte din strategia lui Kuroda. În special, el şi-a anunţat intenţia de a începe să cumpere obligaţiuni pe termen lung, ceea ce a contribuit la reducerea rentabilităţii pe acest segment al curbei. Totodată, Banca Centrală a Japoniei şi-a anunţat intenţia de a creşte scadenţa medie a titlurilor achiziţionate de la trei la şapte ani.

Guvernatorul Băncii Japoniei mizează pe faptul că investitorii şi băncile, care cumpără titluri de stat ca active sigure, vor fi nevoiţi să caute un refugiu mai profitabil pentru banii lor: peste hotare (ceea ce va slăbi moneda) sau să investească în economia reală (ceea ce va determina o creştere a cererii).

Este un experiment foarte riscant, care ar putea duce la consecinţe imprevizibile. Dacă investitorii vor crede în succesul acţiunilor Băncii Centrale vizînd stimularea inflaţiei, ei vor începe să vîndă acţiuni japoneze, ceea ce va duce la o creştere bruscă a ratelor dobînzii pe termen lung şi la o dinamică foarte periculoasă privind datoria naţională, care a ajuns deja la 240% din PIB.

Mai mult, politica monetară în cele din urmă influenţează deopotrivă inflaţia şi deflaţia, dar aşa cum au arătat predecesorii mai prudenţi ai lui Kuroda, factorii structurali joacă de asemenea un rol important: îmbătrînirea populaţiei, cererea internă scăzută, lipsa concurenţei în multe sectoare, excesul de numerar în conturile companiilor temătoare.

Toate aceste probleme nu au dispărut, de aceea Shinzo Abe trebuie să înţeleagă în mod clar că măsurile decise de Kuroda trebuie să fie neapărat însoţite de măsuri ferme din partea guvernului. El va trebui să se lămurească în privinţa veniturilor din sectorul corporatist, prin impunerea de taxe pe cîştigurile nedistribuite şi stimularea atragerii femeilor pe piaţa forţei de muncă. În ciuda viziunilor sale naţionaliste, Abe va trebui să încurajeze imigraţia, să deschidă sectoarele protejate de concurenţă, precum energia, sănătatea şi agricultura.