O personalitate a istoriei: Nicolae Bocşan

Nicolae Bocşan se identificase într-atît cu instituţia pe care o slujea, încît mi-e greu să scriu despre el la trecut. Resimt însă mai mult decît datoria de a-l evoca precum a fost – o personalitate care a lăsat, discret, dar ferm, înfăptuiri benefice.

Ne-am cunoscut în vremea studenţiei, fără să ne cerem vreun favor, cum se leagă mai nou prieteniile. Relaţiile noastre au fost reglate în puţine cuvinte, pe baza înţelegerii pe care fiecare o avea despre misiunea celui care parcurge studii universitare. Atunci cînd, în tumultuoşii ani 1968-69, studenţii manifestau în favoarea schimbărilor, prestigiosul decan al Facultăţii de Istorie şi Filosofie, istoricul Camil Mureşanu, spunea că studenţii de la Filosofie sînt cu un cap deasupra celorlalţi. I-am răspuns că studenţi de la Istorie, ca Nicolae Bocşan, fac parte din acelaşi curent, al celor dedicaţi cauzelor obşteşti. Împreună am condus studenţimea facultăţii, care era atunci senzorul evenimentelor şi dădea tonul în studenţimea clujeană.

Aveam să ne regăsim în aceeaşi facultate după ce Nicolae Bocşan parcursese un stagiu la Biblioteca Centrală Universitară din Cluj-Napoca. Mentorul său, rectorul Ştefan Pascu, a socotit, pe bună dreptate, că un tînăr de rară pasiune pentru istorie, gata să scotocească pînă la capăt biblioteci şi arhive, va profita profesional de un asemenea stagiu, înainte de venirea în catedră. Ceea ce s-a şi întîmplat. Nicolae Bocşan a devenit un istoric opus tipului de vorbitor despre evenimente, cu precare legături cu arhivele şi documentele istorice, care avea să prolifereze. El s-a preocupat constant de cuprinzătoarea cunoaştere şi parcurgere a izvoarelor. Peste ani, m-am bucurat să aflu de la istorici americani şi germani că scrierile sale de punere în relief a iluminismului transilvan şi bănăţean şi apoi scrierile de istorie bisericească sînt de vîrf în România şi constituie preţioase surse pentru istoriografie.

Mulţi istorici şi filologi clujeni au luptat pentru trimiteri în străinătate. Ca istoric, Nicolae Bocşan nu era dintre cei trimişi la lectorate – la care nici nu s-a înghesuit, de altfel. Putea să aibă orice lectorat sau trimitere în exterior, dar a preferat cercetarea istorică propriu-zisă. El reprezenta profilul istoricului care are legătură cu documentele, spre deosebire de cel care speculează în marginea acestora sau de cel care recomandă metodologii, fără a scrie istoria. Dacă facem bilanţul acelor lectorate şi trimiteri nu putem să nu constatăm că intuiţia lui Nicolae Bocşan cu privire la importanţa epuizării arhivelor a fost confirmată. Din lectorate şi trimiteri în exterior nu a ieşit mare lucru, căci nimic nu poate înlocui travaliul personal neostenit şi documentarea exhaustivă în arhive.

Dedicarea profesională a făcut ca, în urma cotiturii istorice din 22 decembrie 1989, Nicolae Bocşan să nu aibă motive de îngrijorare în ceea ce-l priveşte. Istorici din generaţii mai vîrstnice ajunseseră, înainte, în funcţii politice şi le exercitaseră cu zel, alţii, mai noi, se înrolaseră voios în propaganda oficială ce avea istoria ca vîrf de lance. Nicolae Bocşan a stat la distanţă de acestea urmîndu-şi cercetările. „Compromisul istoricilor” din timpul ceauşismului nu l-a prins în torentul lui, încît Nicolae Bocşan a putut privi încrezător schimbarea de regim.

În 1990, am ajuns din nou în tandem, fiind aleşi subsemnatul ca decan, respectiv Nicolae Bocşan ca prodecan al Facultăţii de Istorie şi Filosofie. În mandatul nostru şi în deschiderile de atunci s-a organizat cea mai puternică facultate de ştiinţe sociale din România – cu Istorie, Filosofie, Psihologie, Defectologie, Pedagogie, Sociologie, Asistenţă Socială, Politologie ca secţiuni şi catedre. Atunci Istoria s-a ramificat mai mult ca oricînd înainte şi a ajuns în forma în care există, în mare, şi acum. Celelalte specializări au luat repede avînt. Personalităţi de primă mărime ale istoriografiei, sociologiei şi filosofiei – istoricul Keith Hitchins, sociologul Georg Weber, filosoful Manfred Riedel, mai tîrziu medievistul Jacques Le Goff, filosofii Richard Rorty şi Paul Ricoeur, psihologul Ulrich Neisser – ne-au vizitat pentru a sprijini instituţia. Elanul de atunci al facultăţii s-a resimţit mulţi ani, nu doar în facultate şi nu numai în Cluj-Napoca.

După doi ani, Nicolae Bocşan a fost ales decan al Facultăţii de Istorie şi Filosofie. El a exercitat un decanat prodigios, cu deschidere sistematică şi angajament neobosit spre înnoire şi cooperări internaţionale. Fiecare dintre specializări s-a bucurat de o atmosferă stimulativă de lucru, a fost sprijinită şi s-a dezvoltat de la o zi la alta, iar decanul a fost susţinut.

Din nefericire, după mandatul lui Nicolae Bocşan a urmat un declin al facultăţii, care nu a mai fost curmat. Lecţia ce s-a putut învăţa este că o pregătire în istorie în condiţiile neglijării economiei, sociologiei, filosofiei, antropologiei nu dă rezultate competitive. Rectorul Constantin Daicoviciu explica la un moment dat scăzuta creativitate universitară prin manipularea angajărilor de personal. Maladia a revenit. S-a dovedit din nou că acolo unde egoismul propriei aranjări cîştigă teren chiar la lideri, instituţiile intră în criză. După decanatul lui Nicolae Bocşan, psihologii, sociologii, politologii, pedagogii au plecat din facultate şi nu au mai revenit.

Ca decan, Nicolae Bocşan a susţinut cu o voce inconfundabilă iniţativele majore care au reformat Universitatea clujeană. El a sprijinit măsurile Rectoratului şi hotărîrile Senatului care au schimbat în mod salutar Universitatea după 1993 şi au pus-o pe direcţia sincronizării în adîncime: reorganizarea programatică pe profil multicultural odată cu Charta (1995); noua structurare a facultăţilor, începută prin crearea facultăţilor de Educaţie Fizică (1993), Teologie Reformată (1994), Geografie (1994), Studii Europene (1994), Bussines (1994), Ştiinţe Politice (1996); reorganizarea catedrelor; crearea Consiliului Cercetării Ştiinţifice (1994); reorganizarea publicaţiilor; reforma curriculară; extinderea învăţării limbilor moderne şi crearea limbilor moderne aplicate; înfiinţarea centrelor culturale internaţionale, începînd cu Centrul Cultural American (1994), Centrul Cultural German (1994), Biblioteca Britanică (1994), Centrul Cultural Italian (1995) şi altele; lansarea programului cuprinzătoarei modernizări a infrastructurii; readucerea la universitate a profesorilor care predau în multiple universităţi.

În urma alegerilor din 1996, Nicolae Bocşan a trecut, ca prorector, în Rectoratul pe care îl preluasem în 1993. În răspunderea sa directă intra domeniul „Cercetare ştiinţifică şi publicaţii”. Cu puţin timp în urmă înfiinţasem Editura Cluj University Press (1994), Centrul de Biofizică (1994), Institutul de Studii Iudaice (1995), Institutul de Istorie Orală (1996), Institutul de Electrochimie (1996), Institutul de Administrare a Întreprinderilor (1996). Cu contribuţia noului prorector, la acestea s-au putut adăuga, aşa cum atestă arhivele, încă multe: Editura EFES (1998), crearea Bazei Beliş (1999), restructurarea Grădinii Botanice (1999), refacerea Castelului Arcalia (2000), restabilirea Institutului de Psihologie (2001), crearea Centrului de Biologie Moleculară (2001), a Centrului de Studii Biblice (2001), a Institutului de Cercetări Experimentale Interdisciplinare (2002) şi altele. S-a realizat, se poate spune, cu toate probele la dispoziţie, a doua perioadă postbelică majoră de echipare competitivă a laboratoarelor, după cea atinsă în prorectoratul lui Ioan Ursu, iar cercetarea ştiinţifică din Universitate a fost ridicată hotărît la o organizare competitivă, care a rămas pînă astăzi.

Cei din Rectorat, rector şi prorectori, veneam după experienţe de funcţionare ca decani sau şefi de catedră, toţi ştiau ce este de făcut pentru înnoirea profundă a Universităţii şi cum să-şi coordoneze eforturile. Nimeni nu avea domenii rezervate, încît să se sustragă răspunderii pentru întreaga instituţie: toţi exercitau reprezentarea Universităţii şi fiecare trebuia să vină cu iniţiative de reformă în diferite domenii. Normalizarea organizării facultăţilor – adăugînd facultăţile de Teologie Romano-Catolică (1995), de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei (1996), de Sociologie şi Asistenţă Socială (2001), de Ştiinţa Mediului (2002), de Teatru şi Televiziune (2005) şi instaurînd autonomia funcţională a tuturor facultăţilor; crearea Colegiilor Universitare din Transilvania, începînd cu Sfîntu Gheorghe (1997), Bistriţa (1997), Gheorghieni (1997), Sighetu Marmaţiei (1998); redesenarea catedrelor şi departamentelor şi completarea personalului; primenirea reţelei institutelor şi centrelor de cercetare; transformarea universităţii clujene într-un centru de reuniuni internaţionale recunoscut au fost printre marile acţiuni. Puţini s-au angajat cu atîta devoţiune şi pricepere, precum a făcut-o Nicolae Bocşan, în operaţiunea salutară de sincronizare instituţională.

Perioada maximei dezvoltări de pînă acum a Universităţii clujene, cea din 1993-2012 (atestată de documente şi parţial sintetizată în Ovidiu Ghitta, coord., Istoria Universităţii Babeş -Bolyai, Editura Mega, Cluj-Napoca, 2012, pp.299-384) l-a avut pe Nicolae Bocşan printre decidenţii care au asigurat-o. Culminaţiile întregului proces – care au fost reuşita exemplară a organizării la Cluj-Napoca, de către Universitatea Babeş-Bolyai, a conferinţei continentale (EUA) a universităţilor (2003), cu tema Joint Degrees, sau vizitele liderilor universitari din Europa şi SUA sau vizitele liderilor internaţionali – l-au avut pe Nicolae Bocşan printre contributori. El a fost omul jovial, grav în asumarea răspunderii proprii, care duce lucrurile pînă la capăt, pe priceperea şi angajamentul căruia se putea conta.

În 2004, nu a fost dificil să-l susţinem pe Nicolae Bocşan pentru succesiunea la funcţia de Rector. Cea mai mare parte a universitarilor l-au susţinut. Aceasta chiar în situaţia în care decanii erau atunci aleşi de facultăţi, nu numiţi, şi nu erau astfel, prin forţa lucrurilor, servanţii celor care îi numesc.

Cu aceeaşi devoţiune pilduitoare, Nicolae Bocşan a asigurat, ca rector, ducerea mai departe a proiectelor. Doar ca un exemplu, dintre multele ce se pot da (vezi Andrei Marga, Anii înnoirii. Reforma universităţii clujene 1993-2012, Editura Tribuna, Cluj-Napoca, 2014), acţiunea de integrare universitară a teologiilor, care, în timp, a adus la Cluj_Napoca personalităţi ale scenei teologice mondiale, de la Scouteris la marele rabin Sirat al Parisului, de la Pannenberg la cardinalul Angelo Scola, de la cardinalul Kasper la cardinalul Erdö şi cardinalul Schönborn, ca să limităm enumerarea, a avut în Nicolae Bocşan un susţinător activ.

Nicolae Bocşan a exercitat cel mai lung prorectorat din istoria universităţii la Cluj. În 2008 a preluat prorectoratul responsabil cu „Administraţia şi investiţiile”. O evaluare, fie şi indirectă, a ceea ce a realizat am găsit-o la vizita unui fost consilier al preşedintelui Ronald Reagan. După ce a văzut infrastructura instituţiei, acesta a remarcat: sînteţi supraechipaţi, dar ţara voastră nu are politică a cercetării şi dezvoltării. Evaluarea era, cred, grăitoare.

Printre acţiunile ultime de care a răspuns direct, ca prorector, au fost contribuţia Universităţii la construcţia „Cubului” de la Psihologie (2011) şi elaborarea proiectului modernizării Parcului „Iuliu Haţieganu”, împreună cu directorul Bujor Câmpeanu, proiect pe care l-a dus pînă la obţinerea aprobării de finanţare la Bruxelles (2011). Grija pentru patrimoniu, împotriva comercializării şi corupţiei ce aveau să inunde instituţiile în anii ce au urmat, a fost constantă la el. Ea venea, indiscutabil, dintr-un patriotism ce nu se exprima în mari vorbe, ci în gesturi curente, de participare la construcţia a ceva durabil, în interes obştesc.

După ce, în 2010, a intrat, în premieră printre universităţile din ţară, în lista candidaţilor la primele 500 de locuri în clasamentul Shanghai, Universitatea Babeş-Bolyai a fost plasată pe ruta sporirii competitivităţii. S-au pus în aplicare multiple iniţiative, chiar dacă se ştia că măsurile dau rezultat în 4-8 ani, dar fără să se cadă în eroarea, curentă astăzi, de a confunda valoarea cu mijloacele de măsurare. Corelat, Universitatea a fost lansată pe ruta studiilor tehnologice , prin crearea Institutului de Tehnologie (2008) şi dezvoltări în diferite facultăţi. Interacţiunile cu economia, administraţia şi cultura, dar şi cu exteriorul ţării au preocupat în mod aparte. Crearea Institutului Confucius (2009), a Centrului Americii Latine (2010) şi a Centrului Cultural Rus (2009) s-au adăugat la înfăptuirile Rectoratului acelei perioade, din care Nicolae Bocşan făcea parte.

Universitatea Babeş Bolyai a făcut în 1993-2012 cele mai mari investiţii în infrastructură de la crearea universităţii la Cluj, iar în materie de cămine a construit cel mai mult după organizarea Campus-ului Haşdeu, în anii şaizeci. Au fost construite, la iniţiativa Rectoratului, unsprezece clădiri noi (între care FSEGA, Complexul Sportului XXI, Campusul Sfîntu Gheorghe), au fost recuperate de drept patru clădiri, s-au achiziţionat, din resurse proprii, zece clădiri, s-au preluat de la autorităţi centrale şi locale şapte clădiri. Nicolae Bocşan a fost parte a acestei acţiuni de pondere istorică a acelei perioade, care s-a încheiat cu proiectarea şi construcţia Facultăţii de Teologie Ortodoxă.

Nicolae Bocşan fost un om sensibil şi generos. Discreţia lui ascundea o profunzime de care este nevoie oricînd. Nu numai că a studiat iluminismul, dar a reprezentat el însuşi o concepţie axată pe valori ale iluminismului – libertatea persoanei, justiţia în relaţiile dintre oameni, veracitatea exprimărilor. Ştia că persoana verticală şi responsabilă este soluţia, chiar dacă în jur se înmulţeau semnele degradării. Prin dispariţia lui Nicolae Bocşan efectivul de personalităţi reale în jurul nostru a scăzut semnificativ şi s-a stins un focar efectiv de moderaţie şi cultivare a răspunderii.

Andrei MARGA