O ”jucărie” pentru oameni mari: ”Din caietul melcului”, de Vasile Gogea

Apărut recent într-o formulă grafică de excepție (laude editurii clujene Dota), volumul de versuri ”Din caietul melcului” al scriitorului clujean Vasile Gogea poate fi interpretat, la prima vedere, ca o culegere de povestioare spuse de bunici nepoților, atâta doar că imediat după aceea lectorul își aduce aminte că niciodată nu e bine să te grăbești și, mai ales, că nu întotdeauna realitatea, mai ales cea fictivă, nu este atât de simplă pe cum pare a fi. De ce lucrurile stau așa și nu altfel se poate afla din dialogul care urmează.

– Vasile Gogea, cea mai recentă carte pe care ai publicat-o – ”Din caietul melcului” – este de o factură cumva mai aparte față de cele anterioare. Ce a stat la baza acestui nou volum, care a fost factorul declanșator care l-a generat?

– Sunt posibile două răspunsuri. Unul vine din urmă, de prin 1990, când am avut ocazia să merg într-o delegație care a vizitat Confederația Helvetică. Am fost plimbați prin toate cantoanele, prin toate locurile istorice și cu semnificații culturale, printre care și mănăstirea Sankt Gallen. După o vreme am aflat de o mănăstire cumva soră cu Sankt Gallen, mănăstrirea din Melk din Austria, a cărei grafie este cu „k”, la fel de veche și amintită în celebrul roman al lui Umberto Ecco, „Numele trandafirului”, o mănăstire, abație de fapt, la fel de veche, fondată de Ordinul dominicanilor. Amândouă aveau în comun că erau situate în locuri de maximă concentrare culturală și teologică, cu școli de copiști și bibloteci excepționale. La Melk nu am ajuns. Asta a fost o sursă mai veche care a generat dorința de a scrie despre melc, dar un melc a cărui grafie este cu „c”. Deci, un prim impuls ar putea fi unul nostalgic. Apoi au venit pandemia și războiul, statul în casă, unde m-am simțit ca un melc, dar ca unul închis nu într-o mănăstire plină de cărți, ci într-un loc unde m-am mulțumit să studiez mișcarea melcilor și a gâzelor prin curtea mea. Acesta ar putea fi un alt i,puls, ca răspuns la o recluziune impusă.

Sigur că această carte poate să pară atipică în raport cu cele anterioare, dar totuși au ceva în comun: caracterul laconic, esențializat și o anumită gramatică a poeziei, pe care eu o numesc calcul propoiezițional.

– Cartea cred că poate fi citită cel puțin în două registre, ambele jucăușe, cu ghilimelele de rigoare: unul ar fi o jucărie pentru copii, iar celălalt o jucărie pentru oameni mari. Care dintre cele două registre este predominant?

– Există și registre intermediare, nu cred că predomină unul dintre cele două. Nu m-am gândit la asta atunci când, încet- încet, textele s-au adunat: dacă va fi o carte pentru copii sau una pentru bunici. Întrebarea asta se poate să se fi născut abia după ce s-au adunat destule texte. Cred că sunt incluse toate nivelele. Este un fel de progresie – și acum mă întorc din nou la felul meu de a face poezie, la calculul propoiezițional sau matematic – dar asta fără a mă gândi la Ion Barbu, care a scris și el despre melc, ci mai degrabă la ideea că melcul își construiește cochilia folosind doar calciul din propria lui masă organică, conform progresiei lui Fibonacci, o progresie care dă o spirală identică cu cea pe care o regăsim în cochilia unui melc.

– Cartea conține două ilustrații memorabile. În momentul în care ai conceput volumul ai fost influențat de ele – și mă refer în primul rând la imaginea care este reprodusă pe copertă – sau, dimpotrivă, ele au fost alese în urma a elaborării volumului?

– Le cunoșteam pe amândouă. Autorul lucrării reprodusă pe copertă, este pictorul Valentin Lustig, născut la Cluj și actualmente stabilit la Zürich, un pictor suprarealist cunoscut mai ales ca un artist care explorează memoria gulagului, și care are mai multe lucrări în centrul cărora se află unul, doi sau chiar mai mulți melci. Această lucrare am avut-o tot timpul în minte – are și un nume frumos, „Întâmpinarea melcului” – și asta chiar și reprezintă: un melc care a ieșit la plimbare în parc, și întâlnește un cuplu de îndrăgosiți care stau pe o bancă, iar el își ridică plălăria salutând melcul. Cealaltă reproducere din cuprinsul cărții este semnată de regretatul nostru prieten Emilian Nicula – un „Giotto romeno”, cum l-a numit presa din Italia, referindu-se la calitatea picturilor bisericești pe care le-a făcut acolo, dar și în România – și care a fost și un excelent grafician. Am de la el două sau trei lucrări cu tema melcului, din care am mai reprodus și pe coperta altui volum de versuri. Însă nu am pornit de la aceste imagini. Ele erau undeva în fundal, și apoi le-am găsit foarte potrivite ca ilustrații ale textelor. Iar prietenul nostru Lucian Tănase, directorul editurii Dota, le-a așezat bine în carte.

– Volumul se încheie cu un poem oarecum diferit de celelate, în primul rând prin dimensiunea fizică. Mă întreb dacă acest poem reprezintă o concluzie sau ar fi putut funcționa și ca o introducere?

– Orice sfârșit este și un început. Ar fi putut fi și o prefață, la fel de bine cum este aici un epilog, o concluzie sau o sinteză. Sigur că adie pe acolo, mai ales în prozodie, un aer și eminescian și barbilian… Inițial nu am vrut să-l adaug, tocmai pentru că este mai lung decât celelalte. Dar volumul a fost citit înainte de apariție de câțiva prieteni scriitori, care și-au amintit de acest poem și mi-au spus că este musai să fie inclus în „caietul melcului”. Iată că, uneori, poeții mai țin cont și de părerea prietenilor!

– Și fiindcă tot ai vorbit despre sfârșituri și începuturi, spune-mi te rog ce va urma după acest melc. Există un proiect, cartea asta a născut un proiect ulterior?

– După melc rămân întotdeauna niște urme, care sunt parcă niște scrieri indescifrabile, caligrafiate fosforescent, pe urma cărora este uneori periculos să mai mergi. După melc, ce să zic că urmează? Poate o altă hibernare sau o altă ieșire din hibernare. Și când spun asta mă gândesc la toată situația cosmică, planetară în care trăim astăzi.

– Mulțumesc și să sperăm că planetele se vor alinia în așa fel încât să ne mai întâlnim, cu sau fără melci.

Viorel Dădulescu

Născut la Sighetu Marmației, în 1953, VASILE GOGEA este absolvent al Facultăţii de Istorie-filosofie, secţia Filosofie a Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca (1979). Despre el au scris, mai ales înainte de 1989, Securitatea română, în dosarul său de urmărire informativă D.U.I. 3357, Oşanu şi Oficiile pentru forţele de muncă în Cartea de muncă, iar după 1990 unii critici literari si istorici, în reviste literare, volume de critică, sinteze şi dicţionare, precum şi în volume de istorie recentă. A fost elev la Liceul Militar Dimitrie Cantemir până după revolta din noiembrie 1969, martorul Virgil al Revoltei de la Braşov din 1987, Luptător în Revoluţia Română din Decembrie 1989. A mai fost: pedagog la Şcoala de şoferi profesionişti, preparator de produse explozibile (dinamită), dispecer de producţie în industria de produse cosmetice, referent literar la teatru, instructor cultural-sportiv în cooperaţie, redactor şef de revistă şi editură, bibliotecar, profesor asociat la universitate, şomer fără indemnizaţie, mitingist şi grevist al foamei, membru fondator al Alianţei Civice şi al Partidului Alianţei Civice, al Mişcarii 15 Noiembrie, al Asociaţiei Zariştilor Români, al Asociaţiei Scriitorilor Profesionişti din România, al Asociaţiei Amicii Regelui Mihai, al Despărţămîntului Central ASTRA Braşov. Din 2013 este redactor la revista românească de cultură Alternanțe, care apare la München. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România și al PEN Internațional – Centrul România. I-a fost acordat titlul de Cetățean de Onoare al municipiului Sighetu Marmației. Este prezent în peste cincizeci de antologii de proză și poezie sau volume colective tematice.

VOLUME: Doisprezece prozatori, proză scurtă, 1988. Scene din viaţa lui Anselmus, roman, 1991. Fragmente salvate. 1975-1989. Jurnal şi alte texte, 1996. Premiul „Cartea anului”, la Salonul naţional de carte Cluj. Propoieziţii, poezii, 1998. Exerciţii de tragere cu puşca de soc, publicistică, 1998. (Re)citindu-l pe Eminescu. În umbra timpului, eseu, 2000. Premiul special al Editurii Scrisul românesc. OftalMOFTologia sau ochelarii lui Nenea Iancu, eseu, 2002. Medalia comemorativă a Primăriei Cluj-Napoca. Logodnica mecanicului Gavrilov, proză scurtă, 2002. Premiul pentru proză al USR, Filiala Cluj. Repere ale gîndirii româneşti, în colaborare cu Aurel Ion Brumaru, 2003. Tratat despre înfrînt, meditaţii, 2004. Premiul centrului pentru Cultură al judeţului Bistriţa-Năsăud la Concursul Naţional de proză Liviu Rebreanu. Încă Propoieziţii, poezii, 2006. Premiul Festivalului internaţional de poezie Sighetu Marmaţiei. Voci în vacarm. Un dialog cu Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, interviu, 2010. Diploma de excelenţă a Bibliotecii Judeţene V.A.Urechia, Galaţi. Mofteme, comentarii la I.L.Caragiale, 2012. Premiul revistei Mişcarea literară; Premiul I.D. Sârbu al Filialei Cluj a USR. Singur cu Hegel (un autoportret ascuns), 2013. Propoieziţiile din Salonul 9 (6 fiind ocupat), poezii, 2014. La scara blogului. Jurnal dedus (2919-2014), 2014. Premiul Festivalului Naţional de Proză Saloanele Liviu Rebreanu, Bistriţa; Premiul Radu Petrescu al Societăţii Scriitorilor din Bistriţa-Năsăud. Anatemne. Exerciţii de anamneză, 2015, Premiul Liviu Petrescu al Filialei Cluj a USR. LUCA PIŢU. Fărâmele meteoritului din Cajvana înregistrate la Observatorul cyberspaţial Gogea’s Blog. IN MEMORIAM, 2015. Timbre literare fără… T.V.A.! Prefețe, postfețe și alte cuvinte însoțitoare, 2016. Din gramaTEMAtica, poezii, 2016. Premiul Național pentru Poezie eCreator. Anatemne II. Noi exerciții de anamneză, 2017. 65. ani și propoieziții, poezii, 2018. Premiul pentru poezie al revistei Nord Literar. Fragmente Salvate (1975-1989). Un jurnal din sub-estul Europei, 2019. Cuvinte împotrivite. 30 de ani de iluzii și speranțe. 1989-2019, 2019. Din caietul melcului. Poezii din cochilii, poezii, 2023.