O CARTE BINEVENITĂ PENTRU TOŢI CETĂŢENII ROMÂNI

Ca cetăţean român, din copilărie m-au interesat istoria şi soarta poporului căruia îi aparţin. În acest sens am citit pentru a mă informa despre istoria poporului român şi am şi scris despre unele evenimente şi îndeosebi despre probleme lingvistice cu tentă istorică. De curînd am intrat în posesia unei cărţi cu o informaţie ieşită din comun, dar şi cu o imensitate de probleme tratate. Este vorba despre lucrarea Români şi Unguri 1940-2011 de Petre Ţurlea, care a văzut lumina tiparului la Editura Karta-Graphic, Ploieşti, 2011, 876 p. Petre Ţurlea, prin cele 20 de volume şi sute de articole ale sale, este arhicunoscut cititorului român. Prezenta carte este secţionată în trei capitole, care la rîndul lor sînt defalcate în paragrafe.

Primul capitol se intitulează Ip şi Trăznea. Atrocităţi maghiare şi acţiunea diplomatică românească (p.9-146). La baza acestui capitol stă volumul cu acelaşi titlu publicat la Editura Enciclopedică, Bucureşti 1996, 594 p. Barbariile, sălbăticiunile care au avut loc încă în primele zile ale ocupării Ardealului de Nord au stîrnit indignare în rîndurile populaţiei româneşti. Deşi Germania şi Italia, ca puteri garante, aveau obligaţia să urmărească ce se petrece în teritorii, nu au luat nicio măsură împotriva atrocităţilor maghiaro-horthyste. Din contră, obligau autorităţile româneşti din acel timp să nu admită publicarea de materiale despre evenimentele tragice petrecute. Cu toate acestea, au ajuns destule informaţii şi la Bucureşti. Cercetări detaliate s-au făcut în primii ani de după război, însă studii serioase au apărut mult mai tîrziu. Ele sînt menţionate în lucrarea de faţă. Cu toate că numărul lucrărilor dedicate atrocităţilor care au avut loc între anii 1940-1945, precum şi între 1945-1989 şi după ele sînt îndeajuns de binecunoscute poporului român care a fost victima atrocităţilor, Germania şi Italia au împiedicat o campanie deschisă în presă împotriva Ungariei. Dar şi după război a fost interzisă difuzarea cărţii lui Matatia Carp, Sărmaş, una din cele mai oribile crime fasciste, apărută la Editura Socec, 1945, motivîndu-se  să nu îi supărăm pe unguri. Ei şi-au permis să vină la noi în ţară să ne omoare, să ne maltrateze, să-şi aroge drepturi mai multe decît românii. Ce să mai vorbim, dacă în prezent, în casa noastră, ni se pretinde să o dezmembrăm, iar stăpînii casei tac, dovadă că acceptă federalizarea propusă de Tökes.

Petre Ţurlea prezintă zeci de localităţi în care, în septembrie 1940, au fost ucişi şi maltrataţi sute de români, culminînd cu faptele de la Ip – 157 de victime şi de la Trăznea – 155. După război, cei mai mulţi criminali au fugit, unii au ajuns în SUA. Unora li s-au ridicat statui sau plăci comemorative cu acceptul organelor de stat româneşti. Mă întreb şi întreb de ce românii nu au ridicat statui unor personalităţi de seamă precum: Emil Haţieganu, Nicolae Colan, Iuliu Hossu, Raoul Şorban şi alţii care nu au părăsit partea de Nord a Ardealului. Trăiască partidele care s-au perindat la conducerea ţării, începînd cu PMR, PCR şi pînă la cele actuale! Culmea obrăzniciei, în aprilie 1995, UDMR s-a împotrivit legii acordării titlului de localităţi-martir comunelor Ip şi Trăznea. Capitolul menţionat se încheie cu peste trei sute de note, cu comentarii aduse la zi.

Cel de al doilea capitol: Transilvania de Nord-Est 1944-1952 (157-554) se extinde pe peste patru sute de pagini şi începe cu o Motivare (147-153). Deşi după Tratatul de la Trianon s-a crezut că graniţele vor fi definitive, realitatea a dovedit altceva. Au rămas nemulţumite Germania, Italia şi URSS, precum şi Bulgaria şi Ungaria. După cum este bine ştiut, România a intrat în război contra URSS alături de ţările Axei, pentru recuperea Ardealului de Nord. În acest sens au avut loc tratative atît pe plan intern cît şi extern. Mulţi diplomaţi din diferite ţări îşi dădeau cu părerea asupra sorţii Ardealului de după război. Astfel, diplomatul sovietic Litvinov (1876-1951), evreu, numele iniţial Walah, propunea patru soluţii pentru viitorul statut al Ardealului: 1. recunoaşterea graniţei stabilite prin Diktatul de la Viena; 2. Tot Ardealul să fie cedat României; 3. Ardealul să devină stat independent; 4 Formarea unei federaţii formate din România, Ardeal şi Ungaria. Interesant că reprezentantul presupus al României la Moscova a fost de acord ca Ardealul să devină stat independent. În toamna anului 1945 din satul Sălard (jud. Bihor) s-a trimis o scrisoare Comandamentului militar sovietic, în care se susţinea independenţa Ardealului, dar ca să devină republică sovietică. Şi atunci, cum rămîne cu independenţa Ardealului, dacă se propunea să intre  în componenţa URSS?

Următorul paragraf se referă la trecerea de la stăpînirea maghiară la stăpînirea sovietică (194-264) cu 297 de informaţii şi comentarii. În paragraful de faţă sînt analizate relaţiile dintre România şi Ungaria, se analizează atrocităţile comise la adresa populaţiei din Ardealul de Nord-Vest: asasinate, arestări ilegale, muncă forţată, bunuri materiale luate, dărîmarea şi profanarea unor biserici, maghiarizarea românilor, trimiterea pe front în linia întîi. Deja la începutul anului 1944 devenise tot mai clar că Germania va pierde războiul. În Ardealul de Nord s-au intensificat atrocităţile comise de maghiari la adresa populaţiei româneşti. Lui Emil Haţieganu i-au spart geamurile casei, episcopii Nicolae Colan şi Iuliu Hossu au fost umiliţi şi ameninţaţi cu moartea. Se punea problema preluării Ardealului. Hitler, duplicitar, cerea un milion de soldaţi români în schimbul Ardealului. După lovitura de stat de la 23 august 1944, politicienii maghiari lucizi au propus păstrarea Ardealului de Nord şi obţinerea bunăvoinţei Uniunii Sovietice. În acest sens s-au dat dispoziţii ca oamenii de vază, căpeteniile maghiare să nu părăsească Ardealul, iar toate cadrele horthyste şi salasyste să se introducă în organizaţiile democratice. Pe de altă parte s-au emis instrucţiuni pentru arestarea tuturor românilor ‘’suspecţi’’. Autorul reproduce multiple denumiri de localităţi şi nume ale unor criminali şi victime. În localitatea Aita Seacă au fost omorîţi circa o sută de soldaţi români de către localnici maghiari.

Privitor la teritoriul dezrobit, Petre Ţurlea reproduce un citat din Arhiva SRI Bucureşti: ‘’…organizaţiile MADOSZ-ului din întreaga Ţară vor fi sprijinite de către Secţia Politică Sovietică. Am primit informaţii de încredere că sovieticii de aceea şi-au rezervat zona de operaţii de o adîncime de 100 km, în care nu permit intrarea autorităţilor româneşti, pentru că Secţia Politică Sovietică are nevoie de un anumit timp în care să organizeze, în teritoriile ocupate, Partidul Comunist şi MADOSZ-ul’’ (cf. p.187-188). ‘’Peste noapte, liderii maghiarilor din România deveniseră aprigi susţinători ai comunismului sovietic şi-şi clamau peste tot aceste sentimente; dacă autorităţile româneşti nu le îndeplineau vreo cerere, imediat se plîngeau că sînt asupriţi…’’(193). Aşa se face că doar în patru judeţe (Trei Scaune, Ciuc, Odorhei, Mureş) s-a putut instaura administraţia românească.

O situaţie specială s-a creat în Maramureş, unde maghiarii împreună cu ucrainenii şi cîţiva evrei au adus în fruntea judeţului pe ucraineanul Ioan Odoviciuk, care la 20 ianuarie 1945 a organizat un miting, la Sighet, la care a declarat că Maramureşul a devenit parte a URSS. Din informaţiile pe care le deţinem, acest truc nu a fost planificat de către organele sovietice superioare, el a aparţinut lui N.S. Hruşciov, care în acea perioadă a fost prim-secretar al PCUS Ucraina. La fel ca şi în paragrafele precedente, şi aici abundă informaţiile. Este destul să amintim că sînt aproape trei sute de note, cele mai multe cu comentarii valoroase.

Cel de al doilea paragraf, cel mai amplu de fapt, se intitulează: Revenirea Transilvaniei de Nord-Est în cadrul României (281-500). La reinstalarea administraţiei româneşti în Ardealul de Nord tabloul era cît se poate de sumbru. Erau consideraţi buni specialişti şi ‘’democraţi’’ maghiarii şi evreii. Românii erau etichetaţi ca ‘’reacţionari’’, slab pregătiţi pentru că nu cunoşteau limba maghiară, motiv pentru care nu puteau ocupa funcţii în administraţie. În aprilie 1940-1944 au fost încadraţi în posturi funcţionari care nu erau cetăţeni români, ci ungari care luptau pe toate căile să se menţină în posturi şi să nu fie angajaţi români. Astfel, în iulie 1945, la Primăria Cluj erau angajaţi 300 funcţionari maghiari şi doar o sută români. În alte judeţe situaţia era şi mai complicată. În judeţul Mureş, notarii şi primarii refuzau să întocmească acte şi în limba română. Se refuza arborarea drapelelor româneşti, iar ministrul de interne, Teohari Georgescu, a acceptat ca în judeţele din secuime locutorii să fie liberi să expună la casele lor drapelele pe care le doresc.

Lucreţiu Pătrăşcanu a fost reclamat că a numit judecători din alte părţi ale ţării, care nu cunosc limba maghiară. Sînt menţionate în volum o serie de probleme ale învăţămîntului de toate gradele. Pe această linie amintim revenirea cu un an mai tîrziu a Univesităţii ‘’Regele Ferdinand I’’ din refugiu. ‘’S-a lansat ideea coexistenţei a două universităţi la Cluj ca o condiţie a revenirii celei româneşti’’ (336). Tot atunci s-a insistat asupra înfiinţării unui spital de limba maghiară. Autorul descrie cu lux de amănunte manifestările studenţeşti şi intervenţiile maghiarilor de la ‘’Dermata’’ şi de la atelierele CFR. Este prezentată detaliat şi activitatea episcopului Marton Aron din acel timp. Toate provocările au fost puse pe seama românilor şi comunicate la Conferinţa de Pace de la Paris, acuzînd statul român de încălcarea normelor democratice.

Ultimul paragraf al capitolului doi este intitulat: Victoria stalinismului în Transilvania de Nord-Est. Înfiinţarea Regiunii Autonome Maghiare. Autorul cărţii subliniază că ‘’Încheierea Tratatului de Pace, care a readus regiunea în graniţele României, nu a făcut să dispară nici speranţa ungurilor în refacerea Ungariei Mari…’’ (501). Prin legea nr. 5/6 septembrie 1950, România era împărţită în 28 de regiuni. Unii maghiari au cerut lărgirea atribuţiilor RAM (1952). Se dorea: o republică secuiască; un guvern separat maghiar; o armată maghiară; un coridor de unire cu Ungaria; monedă separată; drapel propriu…’’ etc. (540). Petre Ţurlea compară înfiinţarea Regiunii Autonome Maghiare (desfiinţată în 1968)  ‘’cu aceea obţinută de Ungaria prin Dictatul de la Viena din 1940’’(546).

Cel de al treilea capitol: UDMR şi societatea românească (555-839) tratează probleme ale istoriei actuale şi se bazează pe surse din periodice, ‘’Monitorul Oficial’’, precum şi unele documente emise de unele instituţii.
În toată această perioadă de după aşa-zisa revoluţie din România, tot ceea ce au cerut străinii li s-a dat, li s-a aprobat. Citiţi cu atenţie cartea lui Petre Ţurlea şi veţi vedea că străinii n-au lucrat singuri împotriva românilor, ci prin intermediul unora vînduţi, ca Iuda.
Onufrie VINŢELER

Recomandat pentru dvs.

Sari la conținut
Stiri Cluj Faclia
Prezentare generală a confidențialității

Acest sit folosește cookie-uri pentru a-ți putea oferi cea mai bună experiență în utilizare. Informațiile cookie sunt stocate în browser-ul tău și au rolul de a te recunoaște când te întorci pe situl nostru și de a ajuta echipa noastră să înțeleagă care sunt secțiunile sitului pe care le găsești mai interesante și mai utile.