Nu reuşesc să înţeleg

ILIE CĂLIAN

Nu ştiu alţii cum sînt…, dar, în ce mă priveşte, am învăţat de multă vreme (din cei şapte ani de-acasă) să-mi văd lungul nasului şi să accept că multe lucruri nu le înţeleg. Am avut noroc că profesia de ziarist m-a învăţat că există această meserie, bună pentru cei care nu ştiu răspunsuri, ci ştiu să pună întrebări, fără pretenţia de a-şi impune propria soluţie. Am scris de mai multe ori că există lucruri pe care nu le înţeleg şi că nu-mi plac oameni care dau răspunsuri fără să cunoască “necunoscutele” ecuaţiei. Îmi asum ceea ce scriu şi adaug, printre altele, incapacitatea mea de a înţelege “manifestarea” de ieri, “prounionistă” – cam violentă, după “gustul” meu, de vreme ce unii manifestanţi doreau să intre cu forţa în sala discuţiilor dintre Guvernul României şi Guvernul Republicii Moldova ceea ce numai democraţie nu este.

Repet, nu mă deranjează – în principiu – ideea reunificării teritoriilor româneşti din România Mare – aşa, ca o “poveste” istorică. Numai că se impune o precizare: ideea aceasta este agitată de două paliere complet diferite. Prima este aceea a etnicismului “patriotic”. A doua este aceea care cere refacerea graniţelor României dinainte de 1940, dinaintea sfărîmării României Mari, în folosul Ungariei, Bulgariei şi URSS, sub oblăduirea Germaniei hitleriste şi a Italiei mussoliniene.

Abordarea etnicistă a unirii tuturor românilor într-o singură ţară este o aberaţie. Nu o să demonstrez că nu există graniţe etnice perfecte (nicăieri în lume! – şi nici n-au existat vreodată). Pun o întrebarea simplă: dacă toţi românii ar considera că nu pot trăi decît între graniţe etnice strîmte, de ce dracu’ pleacă în alte ţări?! Nu discut despre cei plecaţi dinainte şi imediat după al doilea război mondial, ori despre cei, foarte puţini, trecuţi “dincolo” înainte de 1989. Spuneţi-mi, cum putem, în limitele unui stat etnic, să-i mai cuprindem pe cei vreo patru milioane plecaţi în Europa, SUA, Canada, Australia, Noua Zeelandă şi alte ţări? Evident, ideea unui stat etnic este o tîmpenie! (Cu totul altceva este definirea, prin Constituţie, a României ca stat naţional, unitar, suveran şi independent. Este vorba despre un stat naţional – şi nu de un stat etnic -, un stat care acceptă diversitatea etniilor, religiilor şi filosofiilor de conveţuire.) Aşadar, din acest punct de vedere – al statului etnic – este o imposibilitate. În primul rînd, pentru că, oricum, vreo patru milioane de români, dintre care vreo treime etnici români, au plecat din ţară. Apoi, pentru că, oricum, Republica Moldova nu reprezintă “împlinirea” României Mari – lipsind Sudul Basarabiei, Cadrilaterul şi Bucovina de Nord (din 1940) -, dar şi pentru că, oricum, nici atunci România Mare nu-i cuprindea pe toţi românii apropiaţi de graniţele sale: de la maramureşenii din dreapta Tisei, la cei din rămaşi în Ungaria, în Banatul sîrbesc, la cei din Valea Timocului, din Bulgaria şi fosta Iugoslavie, la meglenoromâni, aromâni şi istroromâni, despre care majoritatea românilor nici astăzi nu ştiu că aceştia încă mai există.

Nu pun la îndoială bunele sentimente româneşti ale unioniştilor – nici măcar cultura lor. Nici măcar capacitatea lor de a gîndi contextul geostrategic în care fac tărăboi pentru unirea neîntîrziată a României cu Republica Moldova. Ştiu însă – şi de asta sînt absolut sigur – că a existat un prilej – acela al prăbuşirii URSS – pe care ambele state l-au pierdut prosteşte: n-au avut lideri pe măsură.
Repet ceea ce am mai scris: pe o anumită perioadă, mi se pare mai de folos – în contextul geopolitic care ni se arată – existenţa a două state româneşti independente, dar integrate economic, juridic, politic, cultural etc. -, care să-şi “concerteze” acţiunile externe, folosind două voturi, în locul votului unui singur stat!

În acest moment, mă bîntuie o întrebare: cine are interesul să “agite spiritele”?! Cine îşi doreşte manipularea acestor “unionişti”, români de bună credinţă?! Răspunsul e simplu: duşmanul sau duşmanii românismului. Aceştia pot afirma că cele două ţări atacă fundamentele OSCE şi ale Actului final de la Helsinki, privitor la graniţele postbelice. Cine ar fi acei duşmani ai românismului? Răspundeţi singuri. În orice caz, nu pot să trec cu vederea două fapte.

Cu nu multe luni în urmă, sub oblăduirea Moscovei, în Ucraina de la sud de Republica Moldova, adică de la Nord de Delta Dunării, în Bugeac, au apărut felurite “mişcări” şi “organizaţii” de independenţă cu caracter interetnic, care vizează nu restituirea către România a Sudului Basarabiei, ci transformarea ei într-o provincie rusească de genul Kaliningradului şi Transnistriei, o enclavă rusească de la Ismail şi Chilia pînă la graniţa de Sud a Odesei – poate şi mai la Nord.

Al doilea este recent. Am auzit la Radio România Actualităţi cum că în Ucraina de Vest se va crea – pe lîngă Cernăuţi – o divizie (sau aşa ceva) de vînători de munte, crema cremei armatei ucrainiene, care are ca scop primordial – ţineţi-vă bine! – contracararea pretenţiilor teritoriale ale României. Cel puţin aşa au declarat într-o conferinţă de presă responsabili acesteia. Cică, pînă una-alta, aceşti supermilitari ucraineni vor fi trimişi în zonele de conflict cu ruşii. Dacă e aşa, ce motiv vor fi avînd să anunţe, într-o conferinţă de presă, că obiectul lor real este un conflict cu România?! Adică, pe de o parte Ucraina doreşte integrarea în UE şi NATO – iar pe de alta se pregăteşte să lupte împotriva unei ţări membre a NATO! Am spus de mai multe ori că românii – antiruşi pînă-n măduva oaselor – au uitat că teritoriile României răpite de URSS aparţin nu Rusiei, ci Ucrainei. Şi, pînă la urmă, de ce trebuie noi să ne dăm duhul pentru a apăra Ucraina de Rusia, cînd tocmai Ucraina se dovedeşte “neprietenoasă” cu România?!