“Noul” PNL n-ar avea nevoie de un congres?!

Ilie CĂLIAN

Tîrîş-grăpiş, se împlineşte anul de cînd Klaus Iohannis a devenit preşedinte, reuşind, ca un Făt-Frumos, să-şi învingă toţi duşmanii politici, care au avut ghinion, precum profesorii care n-au reuşit să-şi cumpere şase case din meditaţii cu elevii delăsători. Avea, la vremea aceea, Klaus Iohannis, o “încredere” a populaţiei adulte din România pe care ar fi putut-o invidia orice lider politic de oriunde. Drept pentru care, în puţinele sale fraze pe care le lăsa a-i fi scoase cu cleştele, spunea că îşi doreşte guvernul “său” – adică să dea jos coaliţia condusă de PSD. Mai mult, a repetat, deschis, că doreşte demisia lui Ponta. Naivii chiar credeau că, în doi timpi şi trei mişcări, Iohannis va instala un guvern al “noului” PNL. Să ne amintim de toamna/iarna 2004. Pe atunci, Traian Băsescu izbutise să facă o alianţă între PD-ul său şi PNL, iar apoi, să-şi impună guvernul “său”. Între timp, s-a realizat “visul” lui Valeriu Stoica. Vi-l mai amintiţi pe “Vulpoiul”, fostul lider PNL? Acesta cerea unirea PNL cu PD, sub conducerea lui Băsescu – ceea ce nu s-a realizat. Ar fi fost, pentru unii, simplu, ca, acum, cînd cele două partide au fuzionat, “preşedintele” ambelor doar să pocnească din degete pentru a obţine instalarea guvernului “său”. Nu s-a întîmplat dintr-un motiv simplu: “noul” PNL nu este capabil să se afirme ca un real partid, rămînînd încă două jumătăţi de partid. Iar alianţa condusă de PSD continuă să reziste la guvernare. Explicaţia este relativ simplă: coaliţia condusă de Victor Ponta s-a încăpăţînat să continue programul fostei USL, adică să transpună în practică proiecte realizate împreună cu “vechiul” PNL, proiecte care asigură nu doar stabilitate, dar şi creştere economică, creşterea puterii de cumpărare a populaţiei şi creşterea încrederii capitalului autohton în posibilităţile sale de a accede la realele pîrghii ale economiei României.

E adevărat, în plan politic, PSD a pierdut mult – nu doar prin loviturile pe care le-a primit din partea DNA (în “strînsă colaborare” cu SRI şi alte “servicii”), lovituri mai dure decît în cazul liderilor “noului” PNL sau al lui Băsescu şi apropiaţilor lor (cu care Justiţia se poartă cu mănuşi pufoase). Victor Ponta s-a retras de la conducerea PSD, înghesuit de acuzele DNA – despre care, deocamdată, nu putem şti cît sînt de întemeiate -, însă nu renunţă la funcţia de prim-ministru. Mai mult, gargara “noului” PNL despre necesitatea ca Ponta să-şi dea demisia nu pare a mai impresiona pe nimeni, chiar dacă şi Iohannis îşi mai aminteşte, uneori, că ar trebui să facă şi el aceeaşi cerere, pentru a-şi impune guvernul “său”. Tot atît de adevărat este că, în culise, feluriţi trăgători de sfori încearcă să semene confuzie în rîndul electoratului, plecînd tocmai de la o anumită zăpăceală din viaţa politică. Unul dintre factorii care au generat această zăpăceală este UNPR, în frunte cu generalul galactic (mă refer la stelele de pe umerii lui) Gabriel Oprea, care face un foarte ciudat joc de-a “interesul naţional”. Adică, zicea el, ţine de interesul naţional să-i sprijine şi pe Ponta, şi pe Iohannis. N-am crezut niciodată că sprijinirea unei persoane înseamnă interes naţional. Sprijinirea unui partid sau a unui program – asta da! Însă nu a unei persoane. Cea mai bună dovadă este că, deşi considerat liderul “noului” PNL, preşedintele Klaus Iohannis n-are nicio valoare în plan politic. Iar Victor Ponta, deşi nu mai este preşedintele PSD, are sprijinul partidului său, pentru realizarea programului de guvernare.

Mai nou, ţesătorii de intrigi au lansat o altă poveste, “pe surse”: cică Gabriel Oprea ar cocheta cu Traian Băsescu, pentru ca UNPR să se alieze cu PMP la viitoarele alegeri. Aiurea-n tramvai! Asta ar fi o catastrofă pentru ambele partide, oricînt s-ar invoca vechea “prietenie” dintre Băsescu şi Oprea. E adevărat, Oprea a încercat să refacă în jurul UNPR solidaritatea de idei ale unor categorii profesionale (foşti şi actuali militari şi slujitori ai unor “servicii”), pe care îi pierduseră fostul PUNR şi, pot să-i zic, fostul România Mare, al lui C.V. Tudor. E adevărat, aceştia sînt/ar fi oameni cu oarecare forţă electorală. Însă a crede că toţi aceştia şi-ar da mîna cu oamenii lui Băsescu ar însemna să te îmbeţi cu apă rece. Scopul unor asemenea zvonuri nu este altul decît de a slăbi cît se poate suportul electoral al PSD.

Iar PSD, simţind acest pericol, doreşte un congres cît mai curînd (probabil, în octombrie), pentru a-l înscăuna pe Dragnea ca preşedinte cu toate drepturile consfinţite de forul suprem al PSD, pentru a-i da mînă liberă să organizeze alegerile de anul viitor.

Dar, dacă PSD îşi reface “unitatea” în jurul unui lider, ce-i opune “noul” PNL? Deocamdată, “noul” PNL îi dezamăgeşte pe acei alegători care aşteptau iniţiative legislative “de dreapta”, “liberale”: PSD a luat caimacul cu vechiul program al USL, iar “noul” PNL nu are idei – ba chiar boicotează unele idei sprijinite de investitorii autohtoni (cum este renunţarea la impozitarea dividendelor). Mai grav, înşişi membrii cu adevărat liberali ai “noului” PNL nu mai ştiu ce să înţeleagă din bîlbîiala lui Klaus Iohannis. Evident, pentru “noul” PNL singura şansă de avans electoral ar fi grăbirea procesului de fuziune reală, sub conducerea unui singur preşedinte. Cine are curajul s-o ceară? Şi, mai ales, cine are puterea s-o impună?