Noi şi UE

RADU VIDA

Aducerea în actualitate e legea nescrisă a oricărui gest politic.
Iar ieşirea Marii Britanii din Uniunea Europeană aduce mari necazuri întregii comunităţi mondiale. S-a deschis cutia Pandorei şi realmente nu este de glumit cu dorinţa popoarelor europene de a li se respecta independenţa, suveranitatea, istoria, limba… Şi, mai ales democraţia, pentru care s-au dus lupte sute şi sute de ani.

Generoasa idee a eliminării conflictelor şi construirea unui lăcaş comun pentru toţi locuitorii continentului a fost compromisă la Bruxelles de către o gaşcă de birocraţi, interesaţi doar de manevre meschine dedicate unor state ce s-au vrut dintotdeauna „în fruntea bucatelor” şi jupuirea, în nume personal, a tot ce mişcă bun şi poate fi trecut pe lista neocolonialismului pentru statele mici. Unele state n-au acceptat din capul locului pe noii diriguitori şi au refuzat ba intrarea în UE, ba moneda unică, ba dictatura corporaţiilor, ba NATO… Iar după referendumul britanic, tot mai multe voci se erijează în a întreba propriile popoare despre ce şi cum în cestiunea UE.

Germania, prin vocea vicecancelarului Sigmar Gabriel propune reforme. Pardon! Cosmetizări. Păcăleli, ce au aruncat şi Marea Britania înafara intereselor Europei. Luarea de poziţie a lu’ Gabriel, care este şi ministru al economiei, a fost atît de penibilă, încît a stîrnit reacţii pînă şi în capitalele în care unitatea UE nu este pusă în discuţia poporului.

Să se reducă comisarii europeni! clamează vicecancelarul Germaniei. Şi, de parcă ţara sa ar fi fost cea mai năpăstuită în această Uniune, Sigmar cere reconsiderarea modului de a împărţi bugetul, precum şi înfiinţarea unei armate europene.

Nu! Unitatea Europei poate fi păstrată doar prin respectarea egalităţii în drepturi a popoarelor continentului, acceptarea aceloraşi unităţi de măsură cînd vine vorba despre dezvoltarea fiecărei ţări în parte, stabilirea unei politici externe de care să beneficieze, în egală măsură, toate statele semnatare ale acordurilor de aderare. Şi, mai ales, eliminarea tensiunilor create de forţe străine coeziunii depline a Europei: dictatura corporaţiilor, cu alte cuvinte.

Pomelnicul acesta de deziderate este nesfîrşit, iar armonizarea pentru fiecare ţară deosebit de delicată. Dar dictatul celor mari, ce pleacă capul la… şi mai marii lumii nu este productiv. Spre exemplu: e nevoie de armată comună, dar să cuprindă forţe care să apere interesele tuturor statelor Europei. Nu împotriva unora şi a altora, care, eliminate de la masa continentală, se trezesc duşmanii unor ţări ce nu caută decît păstrarea unor seminţe de zîzanie geopolitică prin lumea largă. Este inadmisibil ca ţări din Europa să se încrînceneze împotriva altor ţări din Europa, să se alieze cu alţii doar pentru a linşa, chiar şi teoretic, proximitatea geografică.

Noi?

Nimeni nu ştie ce se va alege de UE. Dar, cu tot scepticismul unor reforme adevărate, cu destinaţia tuturor statelor membre, e nevoie să ne păstrăm poziţia fermă şi intransigentă în cadrul Uniunii Europene. Există cel puţin o motivaţie serioasă pentru acest deziderat. România a fost dusă la sapă de lemn de către iniţiativele occidentale în ceea ce priveşte economia, forţele militare şi aplicarea unor modele sociale ce încurajează altceva decît dezvoltarea reală a ţării. Iar lipsa surselor de finanţare pentru mersul nostru înainte este esenţială. Ca să reclădim, pe baze noi, moderne, tot ceea ce am pierdut. Şi tot ceea ce ar fi necesar pentru a ne alinia ţărilor dezvoltate ale continentului şi a putea iniţia propriile noastre deziderate în ceea ce priveşte pacea, bunăstarea şi armonia socială.

Apoi, Dumnezeu cu mila!