Noi apariţii editoriale. Ion Brad, Cocoarele, în ultimul lor zbor

Deşi s-a afirmat în mai multe genuri literare (poezie, proză, teatru, publicistică, traduceri, critică şi istorie literară, memorii, epistole, interviuri, dialoguri etc.), Ion Brad, “un scriitor proeminent al literaturii româneşti”, cum l-a numit criticul Petru Poantă, rămîne în conştiinţa literară mai ales în calitate de poet, aşa cum intuia şi Lucian Blaga, în 1954, cînd îi oferea poetului (care publicase pînă atunci doar trei volume de versuri) o emblematică dedicaţie, pe volumul său de Poezii: “Lui Ion Brad – cu bucuria nespus de rară de a fi întîlnit uniţi în aceeaşi fiinţă un poet şi un om”.

Această efigie predominantă de poet a lui Ion Brad este confirmată şi de cel mai recent volum al său – Cocoarele, în ultimul lor zbor. Poeme într-un vers, Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2015 (cu frumoase ilustraţii de Mircia Dumitrescu, nesemnate).

Poemele într-un vers nu sînt prea cultivate în literatura română, din cauză că presupun rafinament, o mare putere de concentrare şi profunzime. Eu ştiam doar de volumul lui Ion Pillat, intitulat chiar aşa – Poeme într-un vers (1935), din care reproduc aceste două “poeme”, pentru a le putea compara apoi cu ale lui Ion Brad: “Colori/ Zambilele, nori vineţi, şi cerul flori purta” sau “Veghe / La gura sobei gîndul, tovarăş călător”. Acum două “poeme” de Ion Brad: “Spînzurat de raza lunii, visul s-a făcut păianjen” sau “ În patu-n care m-a născut, prea tînără se stinse Mama…”. Deşi poemele lui Ion Brad nu poartă niciun titlu, frumuseţea lor este la fel de mare, şi ele părînd (prin muzicalitate şi armonie interioară) începutul unei strofe sau al unei poezii. De altfel, în mod invariabil, cînd poemul nu se termină cu un semn de întrebare sau de exclamare, el este urmat de puncte de suspensie, care invită lectorul avizat la continuarea mesajului poetic, ceea ce asigură poemelor într-un vers o reală modernitate.

Tematic vorbind, noul volum de versuri al lui Ion Brad se încadrează în coordonatele esenţiale ale registrului său liric, în care predominante erau tradiţiile, obiceiurile, pămîntul natal (“După casele din deal, mor, pe rînd, cele din vale…”; “Greu se încordau cosaşii… Noi le aduceam doar apă…”; “Aud, din pietre, cum mă-ntreabă străbunii dacă-s încă viu…”), Blajul văzut ca un fel de axis mundi (“Cel mai bătrîn dintre stejari, la Blaj, era-nchinat lui Iancu…”; “Cipariu printre cărţi era ca un voievod într-o cetate…”), spaţiul transilvan (să nu uităm că un alt volum al poetului, din 1977, se chema Transilvane cetăţi fără somn: “De-ar învia toţi morţii noştri, n-ar încăpea în tot Ardealul…”; “Dealuri înalte transilvane, curg drumurile-n loc de ape…”), miturile, sentimentul nostalgic al trecerii ireversibile a timpului, la care s-a adăugat acum, în mod firesc, obsesia “marii treceri” (“Cu frisoane trec cărarea Cimitirului Catolic… / Într-un leagăn prea adînc mă aştepţi… Puţin mai este…”; “Nu e vremea, crizanteme, de ce vreţi să mă-nsoţiţi?”; “Dincoace de dincoace te caut, dincolo de dincolo mă chemi…”; “Cu toate crucile-nflorite, nu e prea vesel cimitirul…”; “Inscripţiile de pe cruci – cuvintele din requiem…”; “De ce să-mi fie teamă cînd tu mă chemi dincolo?”; “Nu uit… Cînd o să vin, ţi-aduc fotografii cu strănepoţii…”). Această obsesie, devenită esenţială odată cu volumul Cartea zidurilor (1982), este vizibilă aici încă din titlu (cocoarele, termen regional, devin simboluri ale plecării, nu ale sosirii, cum spune poetul însuşi: “Cer înalt şi iar cocoare, care pleacă, nu se-ntorc…”), fiind susţinută şi de un lexic adecvat, din care nu lipsesc cuvinte precum înserare, vamă, trecere, toamnă, umbre, amurg, lanţul ruginit al vieţii, apus, a închide etc.).

Fiinţă interogativă (un volum al poetului, din 1979, se intitula Ora întrebărilor), Ion Brad se apleacă asupra problemelor grave ale lumii (“Eşti cocoşat? Nu! Aplecat peste-ntrebările vieţii…”; “Cu sacul de-ndoieli pe umăr, mă cocoşează disperarea…”), rezultatul fiind adesea versuri cu valoare apoftegmatică (“Cea mai grea pedeapsă-n lume: să îţi vezi murind copiii…”; “Tot ce-i viu e cu păcat… Numai moartea e perfectă…”; “Dintr-un secol chinuit, trec în tragicul mileniu…”; “Cenzura de conştiinţă, din toate, cea mai grea!”; “Ura printre scriitori – ca filoxera printre struguri…”; “Ţară de crime şi de hoţi… Prea fericiţi sînt avocaţii””; “Cu libertatea din Decembre au înfiinţat un cimitir…”; “Păcat de moarte, ura, cînd ai ajuns bătrîn…”; “De urăşti, nu eşti om liber…”). Tot pe coordonatele volumelor anterioare de versuri se înscriu şi frînturile autobiografice (“Tinereţea lui superbă Clujului i-o dau studenţii…”; “O soră singură din nouă fraţi – ca mamă după moartea mamei…”; “Lia, nume biblic, rodnic, preamărit şi de urmaşi…”; “Seara se ruga bunicul: <<Ia-mă, Doamne, sănătos!…>>”; “Pierdut printre călugări, la Athos, singuratic…”; “Sînt umilit de tine, vîrstă… Putere n-am să mă răzbun…”; “În tablouri ne aduce Mărgineanu ploi de păsări…”; “La Alma Mater Napocensis chiar şi bătrîn tot m-aş întoarce…”), combinate adesea cu sentimentul erotic (“Părul lung, în despletire, părea umbra mea fiebinte…”; “Păduri misterioase, tropicale, femeile iubite-n tinereţe…”; “Absenţa ta – o catedrală gotică fără vitralii…”; “Iubirea mea statornică şi-n moarte…”). Senectutea nu este văzută ca o povară, totuşi (“Ale voastre înainte, ale mele înapoi”; “Sirenele <<Salvării>> mă cheamă la raport…”), pentru că dominantă este bucuria de a trăi. Foarte puternice şi relevante sînt amintirile literare (“La Sinaia, Marin Preda mi-a împrumutat o sută…/ Îl primeam, după decenii, la Atena, tot dator…”; Nichita, te lăsăm orfan furînd cuvintele din necuvinte?”; “Multe cărţi cu-autograf, ca prezenţe la seviciu…”; “O epigramă l-a costat pe Macedosnski cît o crimă…”; “Ce s-ar face, în orgolii, criticii fără poeţi?”; “Fără critici, mulţi poeţi ar rămîne anonimi…”).

Pentru un poet atît de implicat în cotidian, era normal ca realitatea imediată să fie generatoare de valenţe poetice (“Prea multe creaturi născute din presă şi televizor!”; “Cărţi multe, scrise-n închisoare, nu fac tîlharii scriitori…”; “Autoscopice sondaje, ce mai găsiţi din ce nu ştim?”; “Nou mileniu fără vise, fără dragoste, doar sex?”; “Parcă s-au mutat la noi şi Sodoma, şi Gomora…”; “Cîte dintre-aceste staruri s-au culcat cu tatăl lor?”; “Cu celularele se-ngroapă bărbaţii care au amante…”; “Şi străzi cu numele schimbate şi zidurile mîzgălite…”; “Cei care cred în Înviere, azi răstigniţi, decapitaţi…”), combinate uneori cu ironia fină.

Urmările anilor petrecuţi în Grecia, ca ambasador (“N-am scris epistole ca Pavel, chiar dac-am străbătut Elada…”) au generat un fior elegiac, augmentat şi prin marele număr de referinţe greceşti (Hermes, Aristofan, Epidaur, Diogene, Agamemnon, Minotaurul din Creta, Kavafis, Sapho, Socrate, Xantipa, Oracolul din Delphi, firul Ariadnei, Arhimede, Persefona, Clitemnestra ş.a.), dar mai ales prin înţelepciunea care i-a fost inoculată poetului, prin contactul cu pămîntul şi cultura vechii Elade.

Prin acest volum, Ion Brad continuă lumea spiritului ardelean (Goga, Coşbuc, Cotruş) şi, în acelaşi timp, se înscrie în linia marilor poeţi care au cultivat poemul într-un vers, cum ar fi Ion Pillat, amintit deja, dar şi Lucian Blaga sau Adrian Maniu.

Ilie RAD