“Nicule, mai dă-le o sută”

Ilie CĂLIAN

Cei care au trăit evenimentele din decembrie 1989 au reacţionat spontan la anunţul unui lider al PDL, prim-vicepreşedintele Sorin Frunzăverde, că staff-ul partidului l-ar fi mandatat pe Emil Boc să negocieze cu FMI o creştere a salariilor bugetarilor şi a pensiilor începînd cu luna aprilie – adică în ajunul alegerilor locale. Disperată de protestul mulţimii, Elena Ceauşescu i-a cerut lui Nicolae ca, pe lîngă celelalte promisiuni, să pluseze cu încă una, cu încă o sută de lei. Iar rezultatul îl ştim: mulţimea nu s-a îmbunat în faţa mărinimiei secretarului general al PCR, preşedintele ţării, ci a răsturnat sistemul.

Este adevărat, după bîlbîieli ale altor lideri şi miniştri ai PDL, preşedintele partidului, premierul Emil Boc, a “dat-o la-ntors”, cum că nu e tocmai sigur, că, în principiu, Guvernul Boc nu va lua măsuri populiste într-un an electoral – aşa cum tot avertiza preşedintele Băsescu -, dar că, totuşi, Guvernul s-a angajat în faţa FMI că, dacă are de unde, va da bani… Păi, dacă înţelegerea cu FMI se făcuse deja, de ce era necesar să mai fie mandatat Boc să reia discuţia?! Aha – că aceste creşteri să se facă indiferent de starea economiei, adică a bugetului – şi cît mai aproape de data alegerilor, pentru a-i putea momi cu promisiuni şi mai mari pe alegători.

Poate că, de fapt, ce spunea Băsescu despre populism nu e decît o afirmaţie de faţadă, iar recentul acord cu FMI – să ne ţină deoparte un miliard de euro, pentru situaţia în care nu s-ar putea plăti salariile şi pensiile din cauza crizei din zona euro – să ascundă, de fapt, intenţia reală de a obţine acel miliard ca mită electorală. Nu zic ba, un plus la salarii şi la pensii este binevenit. Problema este alta: aceşti bani ar trebui să provină nu din alt împrumut – pe care noi, şi copiii noştri, şi nepoţii noştri îl vom plăti, nu Băsescu, Boc, Udrea şi ceilalţi lideri ai PDL -, ci din dezvoltarea economiei româneşti. Or, în acest domeniu, guvernanţii s-au dovedit nu doar incapabili de a găsi vreo soluţie, ci s-au cramponat cu încăpăţînare de refuzul analizării şi adoptării oricăror sugestii venite din partea specialiştilor în economie, a mediului de afaceri sau a altor partide.

Creşterea aceasta de salarii bugetare şi pensii, deocamdată doar promisă cu jumătate de gură, este ultima din seria de eşecuri şi paşi îndărăt, la care au fost obligaţi Băsescu şi supuşii săi. Însă modul intempestiv în care s-a produs arată că, în interiorul PDL se duce o luptă între aripa complet supusă lui Băsescu şi aripa celor care se gîndesc că PDL ar trebui să-şi asume, în al doisprezecelea ceas, obligaţia de a supravieţui singur, adică fără Băsescu. Or, dacă PDL nu izbuteşte să obţină un scor cît de cît onorabil la alegerile locale, riscă să nu mai intre în Parlament, după alegerile din toamnă (dacă nu se reuşeşte o altă formulă de comasare a alegerilor). În acest scop, soluţia PDL (dar şi a UNPR, şi a UDMR) ar fi combinarea “clasicelor” formule de mită electorală (cu găleţi şi alimente) cu o creştere, fie şi nesemnificativă, a salariilor bugetarilor şi a pensiilor.

Însă, perspectivele care ni se arată (şi pe care Băsescu le-a înţeles la şedinţa informală a Consiliului Europei de la Bruxelles, acolo unde s-a adoptat o declaraţie privind crearea de locuri de muncă, îndeosebi pentru tineri) impune o şi mai mare grijă pentru folosirea resurselor bugetare către sectoarele productive. În aceste condiţii, jocul de-a mituirea electorală este foarte periculos. Asta, însă, nu înseamnă că Băsescu nu va putea sugera Guvernului căi ascunse pentru a-şi îndeplini proiectele prin exact această demagogie politică şi populismul pe care, formal, le condamnă.