Nevoia de promptitudine

La nivel biologic, din neatenție sau pentru o acțiune făcută greșit ne putem răni. În funcție de gravitatea întâmplării putem suferi răni mai superficiale sau mai profunde. În oricare din aceste situații, rana produsă are nevoie de vindecare de durată mai scurtă sau mai lungă după adâncimea ei. Însă se poate întâmpla ca rana să se adâncească și mai tare atât din pricina neglijenței și lipsei intervenției curative la vreme, cât și prin stăruința în situații similare, care adaugă profunzime suferinței și o durere și mai intensă.

În plan spiritual lucrurile funcționează într-un mod asemănător. Există alunecări în păcate mici sau mai mari, există căderi mai mici sau mai mari. Iar suferința rănii produse de o astfel de experiență poate fi vindecată prin întoarcere, dar poate fi și adâncită prin lipsa de determinare și promptitudine de a schimba ceva, de a vindeca, dar și prin stăruința în păcat, prin alegeri de acest tip repetate. Durerea nefiind prea mare, plăcerea deodată cu aceasta devine o alternativă. Numai că într-o asemenea situație, prin consecvența în această alegere, ne obișnuim cu păcatul, ba chiar și cu rana, care, însă, la un moment dat, poate să evolueze și să ne conducă la moarte.

Într-un asemenea cadru vine din nou Sfântul Isaac Sirul și ne lămurește: „Să nu ne întristăm când alunecăm în vreo greșeală, ci când stăruim în ea”. Se spune mereu în vorbirea populară că „a greși este omenește”, înțelegând de la sine un adevăr de natură antropologică – omul, deși ieșit din mâna lui Dumnezeu, este o ființă căzută. Acest lucru înseamnă că este fragil și vulnerabil în fața ispitelor și că mereu greșește. În acest context, cuvântul Sfântului Isaac dă o notă optimistă vieții duhovnicești, arătând că nu ar trebui să ne neliniștim atunci când cădem în vreo greșeală, ci atenția ar trebui să meargă, mai ales, către pericolul stăruinței într-un astfel de comportament. Perseverența în rău, repetiția unor astfel de situații, obișnuința, până la urmă, cu păcatul denotă un pericol major. Alunecarea în greșeli este o realitate aproape obișnuită, însă „consecvența” într-un astfel de comportament ar trebuie să ne aducă la starea de părere de rău.

Același Părinte al Bisericii se și explică de ce nu alunecarea într-o greșeală e foarte gravă de vreme ce acest lucru se întâmplă chiar și celor înaintați duhovnicește. Una dintre ideile sale, pe care o accentuează, este faptul că până și starea de apathie nu este definitivă, în sensul în care cineva, oricât de desăvârșit ar fi, nu rămâne de neatins pentru ispită, ba chiar față de cădere, cum argumentau cei din mișcările harismatice din decursul timpului. Atât timp cât cineva își duce viața pe pământ este supus tentației și căderii. Însă, în continuare, argumentează propriu celor desăvârșiți este să nu rămână și să nu persiste în această stare de cădere, căci, afirmă „stăruirea în ea este moarte deplină”.

În consecință, în concepția sa, întristarea pentru păcat este un dar de la Dumnezeu, dar este, deopotrivă, și o osteneală ascetică, ce ține de disciplina vieții spirituale. Mai mult decât atât, în stilul său luminos și optimist, Sfântul Isaac arată că întristarea pentru alunecarea în păcat, pentru căderile personale, pentru eșecurile noastre poate să țină loc de „lucrare curată” și acest lucru ca lucrare a harului. Aici este consecvent cu perspectiva sa potrivit căreia smerenia, întristarea, pocăința, în termeni generali, nu doar că deschid dialogul nostru cu Domnul, ba chiar țin locul nereușitelor noastre ce se vădesc prin păcate, împotriviri și căderi, într-o formă relativ echivalentă. Întristarea pentru ceea ce nu am reușit să facem sau pentru căderi, în sens invers lucrării virtuoase, aduce din partea Domnului, prin intermediul lucrării harului, roade sau stări pe care înseși lucrările și virtuțile le-ar aduce în viața noastră. Se insistă aici pe lucrarea interioară sau starea lăuntrică, mai degrabă decât pe faptele exterioare, concrete, exprimate în afară. Într-un mod expres se reclamă în acest fragment „nădejdea pocăinței”, care dă mărturie despre prezența Domnului pe modelul paulin „unde s-a înmulțit păcatul a prisosit harul” (Romani 5, 20).

Însă, cu vehemență și într-o notă directă, autorul filocalic exprimă pericolul posibil pentru cel care a simțit harul pocăinței prin întristarea pentru păcat, căzând din nou a doua sau a multa oară în aceleași greșeli. Pentru o astfel de situație acesta folosește expresia „umblă cu Dumnezeu cu viclenie”. Dumnezeu este dragoste – aceasta este cadrul între care se desfășoară întreg discursul Sfântul Isaac, însă încrederea în dragostea lui Dumnezeu, căzând la nesfârșit prin negrijă și neatenție, înseamnă viclenie, ca sursă imediată pentru nelucrare, ba chiar indiferență. Pericolul mare scos în evidență este lipsa timpului necesar pentru a mai săvârși lucrarea virtuții, de vreme ce pocăința cere și lucrare exterioară, într-o fază imediat următoare. Tristețea pentru păcatul săvârșit cere după sine și lucrarea, ca formă „fizică” de ispășire a greșelii. Înțelegem acest lucru din Evanghelie, unde Domnul mereu dă indicații exacte celor care vor să-și schimbe viață prin gesturi recuperatorii în zona unde au greșit mult. Pentru cineva ancorat în viața duhovnicească o asemenea relaxare înseamnă moarte spirituală. „Dezlegarea simțurilor și a inimii” aduce sfârșitul pe neștiute și moartea în sens duhovnicesc.

Concepția sa vizavi de omul duhovnicesc este una realistă. Unul ca acesta nu se prezintă în termeni impecabili, desăvârșit, neatins de ispite sau căderi, ci, mai degrabă, ca cineva care se ridică repede și se ferește, printr-o disciplină ascetică, de a cădea din nou. În acest sens, ne încurajează să nu cădem în disperare deodată cu căderile noastre, ci să ne folosim de tristețe ca materie primă pentru a ne ridica. Iar, uneori, pentru a ne încuraja, arătându-și milostivirea Sa, în locul nelucrării pe care am dori să o facem dar nu reușim, ba chiar cădem în păcat, opusul acesteia, ne mângâie oferindu-ne mângâieri ca și cum am fi săvârșit lucrarea dorită. Dar ne și atenționează ca, odată urcând pe drumul desăvârșirii, a persista în cădere este un început al morții, neînțelegând harul pocăinței ca șansă de întoarcere. În acest cadru se cere determinare și, mai ales, bărbăție ca promptitudine prin care să ne ridicăm imediat, dar și a ne sforța să nu mai săvârșim aceleași greșeli și într-un mod repetat. La stăruință și străduință Domnul adaugă harul care să ne însoțească pe calea duhovnicească. Așadar, nu căderea în greșeli este cea înfierată de părintele filocalic, ci stăruința în ea, care ne îndepărtează de Dumnezeu prin nelucrare și prin lipsa de disciplină ascetică.  

† Episcopul Benedict al Sălajului