Negru, gri, alb

RADU VIDA

Dante, Purgatoriul, Cîntul XXI v. 103,106: „Atunci Virgiliu faţa întorcînd,) Din ochi îmi porunci, sever; „Tăcere!”) Dar „a voi” nu-i şi-”a putea” oricînd.) Căci fie bucurie sau durere,) Acelor prea cu suflete nenchise) să şi le spună nu se stă-n putere”.

Mi-am amintit de „Vocile nopţii” poate pentru că romanele lui Augustin Buzura au impresionat mereu. Şi, fără să vreau, mi-au trecut prin faţa ochilor imagini terifiante ale unui tabloul de coşmar: stupefacţia în faţa mîlurilor răvăşitoare de după o inundaţie.

Încremenirea şi uluiala e direct comparabilă cu ceea ce se întîmplă în lumea murdară a muncii. De la noi, desigur. Nu încerc să determin gradul de dezechilibru produs de sălbăticia intervenţionistă a celor cîţiva – vînduţi, cu siguranţă – şi care au dat la propriu numitor de „fier vechi”  mai tuturor locurilor de muncă din România. Într-o clipită, practic, au dispărut de pe harta muncii profesionişti de înaltă calificare, categorii de personal de mare competenţă. Sigur, vîrsta şi-a spus, încet-încet, cuvîntul, dar cei care au rămas încă „în sistem” s-au orientat spre acele locuri unde munca la negru le-a făcut loc. Pentru a supravieţui. Şi nu mă refer neapărat la meseriaşi sau cei cîţiva muncitori dosiţi prin  puţinele şantiere de construcţii ale patriei. Profesori, ingineri, chimişti, ajunşi la o anumită vîrstă şi experienţă, acceptă o pensie anticipată şi o „colaborare” („pe neve”), doar-doar îşi pot întreţine familiile la un nivel cît de cît şi să-şi economisească, pînă la pensia adevărată, niscai bani pentru evenimente neprevăzute.

Evident că fiecare caz de muncă la negru comportă riscurile lui, atît pentru angajator, cît şi pentru presupusul angajat. Şi nu mă refer doar la stresul vizitelor din partea organelor de control, ci şi la permanenta nesiguranţă a tuturor aspectelor de minimă protecţie socială. Statul numeşte această activitate evaziune fiscală, dar, dincolo de categorisiri, există un permanent flux de energie negativă. Culoarea muncii la… negru contaminează sectoare dintre cele mai onorabile ale societăţii şi, credeţi-mă, promiscuitatea din domeniu depăşeşte limitele acceptabile.

Şi munca la… gri e o pacoste pentru societate. Tot evaziune fiscală se numeşte şi acţiunea în care se semnează un contract pentru anume sumă plătită ca salar şi se oferă o alta, mai mare, fără acoperire în toate celelalte obligaţii ale unui om care obţine venituri. În acest… obscur sector se regăsesc mai mult tinerii, care au impresia că au tot timpul din lume pentru a-şi regla conturile în ceea ce priveşte salariile mult-visate. Pînă atunci, la presiunea angajatorilor acceptă (bucuroşi, chiar) un salariu minim pe contract şi ceva bănet în plus la teşcherea. Fentînd, evident, statul. Adică, tot  pe ei.

Nu ne-am propus să analizăm cauzele pentru care se recurge la metoda muncii la negru şi gri. Pentru că, oricum, situaţiile sînt foarte diverse, iar vinovaţii se află şi într-o curte şi în alta. Recenta tentativă de a reduce TVA la pîine este un exemplu de încercare de a scoate evaziunea fiscală din obiceiul împămîntenit de „a fenta legea” cu orice preţ. Nici Guvernul nu a putut spune dacă reducerea (ceea ce înseamnă mai puţini bani la buget, probleme cu FMI etc.), mă rog, măsura respectivă, va… albi munca la negru sau gri. Cert este că nu măsurile punitive (care îşi au rolul lor, desigur) şi nici vînătoarea din acest domeniu nu vor regla lucrurile. Pentru ca munca să fie la lumina zilei şi pentru a ne putea bucura de ea, trebuie ca, pe lîngă condiţii fiscale echilibrate, să se umble la conştiinţa celor implicaţi; angajaţi şi angajatori. Iar conştientizarea că „ce-i al statului e al statului” nu este în defavoarea nimănui, iar respectarea principiului va aduce mult rîvnita culoare albă în relaţiile de muncă.
Pînă atunci, însă…