Natura iubeşte echilibrul şi armonia…

… e o înţelepciune rămasă de la celebrele spirite ale Lumii.

Marii savanţi contemporani spun acelaşi lucru: Natura are oroare de dezechilibru! Adică – Universul!

Noi, mai „dăştepţi”, punem cireaşa pe tort: „Ei, şi?” – deci, nu ne pasă!

Ce se întîmplă, se vede cu ochiul liber şi de pe Lună: ne-am dereglat! Dar serios, grav şi temeinic, astfel că ni s-a dereglat pînă şi instinctul de conservare, aşa că tendinţele suicidare au crescut năpraznic. Cum? Prin suicidul propriu-zis (cum arată statisticile!), prin poluare (idem) şi prin ură (nici nu mai e nevoie de statistici, căci e clar: toţi se urăsc cu toţi!).

Căci, ne-a vrăjit dereglarea!

Prea încîntat de marile descoperiri din ştiinţe şi de progresul aferent, omul se crede mare şi tare, atotputernic şi atotbiruitor, arogant şi nesăbuit, uitînd că nu-i decît un sclav nenorocit al îngîmfării sale şi a sîngelui său, un infirm limitat prin dimensiuni atît de limitate, mereu zbătîndu-se ori în convulsiile neliniştii, ori ale fricii, ori ale lăcomiei, ori ale plictiselii! … „Fiinţa cea mai înţeleaptă pentru că are mîini” – a zis Anaxagoras. Ei, da, căci n-avea cum să spună înţeleptul că „are cap”, omul n-a avut şi n-are nici azi dacă e vorba să-l raportăm la înţelepciune.

Căci, ne-a vrăjit dereglarea!

Stră-strămoşii erau mai optimişti socotind omul „umbra unui zeu” (text asiro-babilonian), e ceva onoare în a fi măcar „o umbră”, decît a fi „un zero, disperat că face parte dintr-o lume infinită a ordinii”, cum credea Renan. Chiar aşa, de ce „ne disperează” infinitul şi ordinea? Fiindcă atîta putem!

Căci, ne-a vrăjit dereglarea!

Alţi înţelepţi considerau omul veşnic în scopurile sale (e cam adevărat!), veşnic schimbător în judecăţile sale (oho! perfect adevărat!), indiferent, fără să fie liber (mda, cam aşa!), sclav fără să asculte de reguli (ei, da, tot cam aşa!). Schiller ne-a văzut la microscopul geniului său, iar prezentul nu-l infirmă, ba dimpotrivă, îl confirmă 100%.

Căci, ne-a vrăjit dereglarea!

Ni s-a băgat în cap că omul este un animal, ba creator de unelte, ba imperialist, ba un animal care ştie rîde, ba un animal care plînge, ba … Dar nu ni s-a spus, deşi vedem bine în jur, că omul e singurul animal care acceptă să moară pentru o plăcere: putere, bani, droguri, alcool, perversiuni etc., etc., etc.

Căci, ne-a vrăjit dereglarea!

Alţii ne-au făcut să credem că omul este o fiinţă socială, ba chiar sociabilă, care îşi caută fericirea. Cum? Prin războaie, din ce în ce mai sofisticate, pînă la perfecţiunea distrugerii reciproce? Prin lupta asta năpraznică şi istovitoare pentru bani? Prin dezmăţate orgii? Prin incredibilele lupte pustiitoare pentru putere? Prin ură? Toate – toate-s cu plată enormă, urîtă şi grea, prea grea şi multe-s cu feed-back, ceea ce-i dezastru 100%.

Căci, ne-a vrăjit dereglarea!

Au fost ieri (azi mai puţini!) semeni care erau extaziaţi de măreţia omului, socotindu-l un „Dumnezeu în gîndire” (de pildă Lamartine). Care gîndire? Cea care alunecă atît de des spre stupid, spre urît, spre neadevăr, spre relele cele mai rele? Lista ar fi lungă, prea lungă şi chiar că ajungem să ne îngrozim, deşi doar atît nu ajunge!

Căci, ne-a vrăjit dereglarea!

Dintotdeauna omul a fost considerat, într-un fel sau altul, un abis de contradicţii. Aşa şi este. Doar proştii sau stupizii (tot proşti, dar mai simpatici!) sînt consecvenţi „una-ntruna” şi cînd ei înşişi consideră (totuşi!) că greşesc sau măcar se înşeală. Da, o contradicţie poate însemna şi speranţa unei reveniri la normal, la ceva bun, la ceva superior, deci un efort creativ benefic. Dar de-o vreme, omul se lăfăie în mlaştina „certitudinilor” sale aiurite şi aiuritoare (vezi evoluţia devenirii umane mai recentă sau foarte recentă!).

Căci, ne-a vrăjit dereglarea!

Deci, unde-i echilibrul? Unde-i armonia? Unde-i efortul pentru a le avea? Unde-i progresul real de la Voltaire încoace? (care socotea omenirea nişte insecte devorîndu-se una pe alta?). Unde-i raţiunea? Unde-i înţelepciunea?

E bine să ne mai întrebăm, uneori, ca să nu ne ducem cu pluta de tot.

Căci Natura, să nu uităm, (inclusiv Universul!) iubeşte echilibrul şi armonia. Ba mai mult, are oroare de dezechilibre şi dereglări. şi cine le plăteşte? Noi.

Stela-Maria IVANEŞ