Naţionalismul este un “virus”, federalismul este tratamentul

The Financial Times

Premierul italian Mario Monti şi parlamentarul francez Sylvie Goulard aduc în cartea lor intitulată “De la Démocratie en Europe, Voir Plus Loin”, argumente puternice cu privire la faptul că proiectul european suferă nu de pe urma unei ambiţii prea mari, ci prea mici: zona euro este pe cale să eşueze deoarece liderii blocului nu au fost suficient de ambiţioşi.

Autorii resping contra-argumentul că întreaga virtute politică rezidă în statul-naţiune. Cartea lor este un atac chiar la adresa durabilităţii europene a statului-naţiune, pe care îl văd doar ca pe un fenomen trecător în progresul uman. Naţiunile europene, spun autorii, sînt construcţii moderne – şi în cea mai mare parte artificiale – în numele cărora milioane de oameni au fost ucişi. Dacă nu ar fi fost deja create, nu ar fi inventate astăzi: ele sînt inadecvate pentru epoca noastră. Naţionalismul este un “virus”, care trebuie limitat mai degrabă decît celebrat.

Marile provocări ale lumii – stabilizarea financiară, schimbările climatice, imigraţia şi securitatea – pot fi abordate cu succes doar la nivel multilateral. Geniul UE, care apără drepturile şi valorile împărtăşite ale 500 de milioane de persoane, constă în aceea că se poate focaliza pe următoarea generaţie, mai degrabă decît următoarele alegeri. Dacă cel mai îndrăzneţ experiment al instituţiei internaţionale se surpă, acest lucru prezice un viitor sumbru pentru lume.

“Europenii de astăzi, copiii răsfăţaţi ai păcii, au tendinţa să uite ravagiile naţionalismului pe care François Mitterrand ne-a invitat să ni le amintim prin formula lui şoc: “Naţionalismul este război” “.

Titlul cărţii celor doi se face ecoul capodoperei lui Alexis de Tocqueville privind dezvoltarea democratică a SUA. O mare parte din inspiraţia lor vine din “Federalist Papers” (seria de 85 de articole sau eseuri care promovează ratificarea Constituţiei Statelor Unite, n.red), care au susţinut cazul creării unui stat federal în SUA, la sfîrşitul secolului al XVIII-lea.

Autorii afirmă că mutualizarea datoriilor statelor în acea vreme a fost un pas vital în evoluţia SUA. Construirea instituţiilor federale şi-a avut rădăcina în responsabilităţile politice asumate în procesul de integrare economică. La fel va fi şi în zona euro. O uniune politică va apărea din procesul de inginerie inversă din uniunea economică şi monetară.

Pentru ca nu cumva cineva să fie îngrijorat de gîndul că acest proces ar putea fi nedemocratic, autorii susţin o revoluţie politică simultană în zona euro pentru a insufla o mai mare tragere la răspundere instituţională. Este posibil în contextul demosului european, insistă autorii, Parlamentul European trebuind să fie forumul în care opiniile sale sînt exprimate. Alegătorilor din Europa ar trebui să li se permită să voteze pentru partide pan-europene, mai degrabă decît pentru parlamentari europeni în alegerile naţionale. Virtutea şi viciul politic, spun ei, nu depind de un paşaport.

Înarmat cu puteri reale de a iniţia o legislaţie şi a creşte impozitele, PE se va afirma ca un contrapunct democratic la un stat federal. Actualul Consiliu European, care cuprinde şefii de stat sau de guvern ai celor 27 de membri ai UE, acţionează ca un “cartel de naţionalisme”. Europenii trebuie să devină pionierii unei forme de democraţie reprezentative, care deschide frontierele vechi.

Astfel de argumente vizionare îi vor revolta însă pe euroscepticii britanici radicali şi-i vor face să ceară sus şi tare ieşirea din UE. Chiar şi premierul britanic, David Cameron, care spune că doreşte ca ţara sa să rămînă în UE – deşi cu un statut semi-detaşat -, nu va găsi aproape nimic în comun cu această viziune globală pentru viitorul continentului.

Dar argumentele autorilor sînt valabile mai ales pentru nucleul interior al zonei euro, mai degrabă decît pentru periferia externă a UE.