N-am înţeles…

ILIE CĂLIAN

N-am înţeles această veseloasă defilare a liderilor partidelor parlamentare la Cotroceni, pentru a răspunde “angajamentului” noului preşedinte pentru alocarea a 2% din PIB pentru nevoile de apărare, semnînd şi un acord politic. Alocarea a 2% din PIB pentru apărare a apărut recent ca o nevoie de a spori contribuţia Romîniei la întîlnirea NATO şi făcea parte chiar din politica fostei USL, iar premierul Victor Ponta şi-o asumase. La fel – membrii actualului PNL, reprezentaţi chiar de fostul lor lider, care a relansat ideea chiar la începutul acestei luni – şi începutul mandatului său. Rămăsese să se obţină acordul UDMR – care nici nu putea să spună Nu ideii de sporire a capacităţii de apărare a ţării. (E adevărat, deja luni seara l-am auzit pe preşedintele Kelemen Hunor afirmînd că ar fi necesar un pact mai cuprinzător între partide, sub umbrela preşedinţiei, în care, printre altele, partidele să se angajeze ca, în campaniile electorale, să nu folosească “cartea naţională”. Naţional, dar nu etnică. Înţelegeţi nuanţa, de vreme ce cunoaştem diferanţa dintre etnic şi naţional. Ar urma, după preşedintele UDMR, ca în campaniile electorale să nu se vorbească despre proiectele naţionale, dar ar fi slobod să se vînture temele partidelor etnice!…) În privinţa acordului celorlalte minorităţi naţionale reprezentate în Parlament, aceasta nu era o problemă.

Şi cu asta am ajuns la o altă întrebare: la ce foloseşte acordul, pînă în 2027, al actualelor partide parlamentare? Aş fi priceput ceva dacă acordul s-ar fi făcut între Preşedinţie, Guvern şi Parlament – ca instituţii care legiferează şi execută acest proiect, indiferent de culoarea politică a acestora. Dar ce se va întîmpla dacă, în urma alegerilor parlamentare din 2016, majoritatea parlamentară o vor deţine partide care actualmente nu sînt reprezentate în parlament?! Deja madam Udrea se consideră reprezentanta singurului partid de opoziţie! Şi dacă se mai rupe o bucată din PSD? Şi dacă ajunge în Parlament şi un al doilea partid maghiar? Şi dacă unele dintre acestea nu se vor opune pe faţă acestor 2% din PIB pentru apărare, dar le vor condiţiona, să zicem, de cîte 10% pentru educaţie, respectiv sănătate, urmărind, de fapt, să şantajeze guvernul sau majoritatea parlamentară?!

Şi ce înseamnă, de fapt, 2% din PIB? Am mai scris: alocările, investiţiile, salariile etc. se plătesc cu sume concrete, nu cu procente. Dacă domnii politicieni ar fi pronunţat sume exacte – sau măcar procente din bugetul real, nu din PIB -, aş fi înţeles. Păi, fie PIB-ul cît China – dacă încasarea obligaţiilor faţă de buget nu este eficientă!! Şi, în fine, este creşterea capacităţii de apărare a României cea dintîi prioritate, prioritatea absolută, sau ar exista şi altele? De ce n-ar fi prioritară dezvoltarea producţiei – garanţia sigură că va creşte suma reală din bugete şi, ca atare, posibilitatea de a aloca sume reale mai mari nu doar armatei (de SRI şi SIE şi celelalte “servicii” s-a uitat), dar şi educaţiei, cercetării şi dezvoltării ştiinţifico-tehnice, sănătăţii, magistralelor rutiere şi feroviare, irigaţiilor, mediului ş.a.?!

Ca să nu mai lungesc vorba, mi se pare evident că acest “pupat piaţa endependenţii”, cu toate partidele parlamentare în faţa noului preşedinte, nu este decît o frumoasă gargară politicianistă – în faţa străinătăţii. A acelei străintăţi de care depindem. Să fie, oare, întîmplător că primele două “acţiuni de mare importanţă” ale şefului statului sînt legate de Justiţie şi Apărare?! Poate că aşa este normal – numai că un drăcuşor din mintea mea dă din coadă şi mă întreabă dacă nu cumva ele au o legătură cu “oportuna” vizită a d-nei Victoria Nuland (adjunctul secretarului de stat – ministrului de Externe – al SUA). După ce ne-a tras de urechi pe tema Justiţiei şi statului de drept, acum i se poate oferi imaginea unui consens politic şi aspupra Justiţiei, şi asupra cheltuielilor de apărare (din care o parte va ajunge în SUA). Nu că, în principiu, n-am avea nevoie de ele – adică de sprijinul SUA. În principiu, angajamentele noastre faţă de NATO şi faţă de SUA în parteneriatul cu acestea ar fi suficiente – şi chiar cred că sînt şi că nici un guvern nu le-ar încălca. Poate, însă, că occidentalii s-au obişnuit – încă de pe vremea cînd eram sub turci, dar negociam în secret ba cu papa, ba cu felurite puteri occidentale – să ne includă în categoria “sluga necredincioasă”, a cărei (ne)credinţă trebuie mereu verificată, chiar dacă, în realitate, sluga este absolut loială. Că, de loialitatea României Occidentul nu are motive a se îndoi, asta e clar. Şi chiar ar trebui să se observe, printre altele, că România apără graniţele Schengen, din care nu face parte, chiar mai bine decît unele dintre ţările membre ale acestui “spaţiu”, prin care teroriştii trec ca prin brînză – brînză franţuzească, brînză italienească, brînză ungurească, brînză nemţească, brînză olandeză -, semn că Schengen nici nu face mare brînză…

În sfîrşit: acest acord între partide aduce atingere acelui principiu înscris în Constituţie, conform căruia niciun partid nu-i poate impune unui parlamentar cum să voteze: acesta decide conform “conştinţei” sale şi dă socoteală în faţa celor care l-au ales. Dar dacă e cazul să facem temenele, dă-o dracu’ de Constituţie!…