Motto pentru două scrisori

Radu VIDA

Deschise sau nu, scrisorile emoţionează. Şi, cu toată invazia internetului şi a celorlalte componente electronice ale existenţei noastre (concreto-virtuale) un plic în care intuim gînduri aşternute dă o senzaţie aparte. Fie sms-ul cît de… complex, iPhone-ul cît de deştept şi videochat-ul la un surîs distanţă, şi tot nu se pot compara cu o discuţie ochi în ochi, ca să nu mă folosesc de franţuzitul… cap la capul (celuilalt tete-a-tete).

Aşa şi cu scrisorile…
Am văzut odată o vedere pe care era doar semnătura expeditorului. Cîtă bucurie! Cîtă încîntare! Cititorii depeşei au ţesut nenumărate poveşti în jurul acelui nume, iscălit… indescifrabil. Că-i bine, că se gîndeşte la noi, că ne iubeşte, că…
Din acest motiv şi încă din multe altele n-aş vrea ca scrisorile să dispară din existenţa semenilor. Fie şi pentru că astăzi am citit două răvăşele.

Prima… e una deschisă. S-o citească, adică, şi publicul larg, dar s-o priceapă şi destinatarul real. Scrisoarea-document, cum zice supratitlul dintr-un ziar de circulaţie naţională, îl trage de urechi pe ministrul învăţămîntului, care are… Curaj să pună în discuţie scoaterea din programa şcolară a istoriei, limbii române ş.a.m.d. Pe bună dreptate, „expeditorul” îi dă o copită ministrului. Dacă s-ar întîmpla aşa ceva, nu numai că am asista la o „spălare a creierelor şi la manipularea românilor”, dar am trece graniţa unui… absurdistan neimaginat nici măcar de Kafka. „Scrisoare de-amor adormită undeva în neantul tăcerii” – spunea demult o melodie compusă de Ionel Fernic. Un posibil motto pentru epistola care, ţin să atrag atenţia, nu-i anonimă, ba chiar e semnată de una dintre intelectualele de seamă ale naţiei. Numai că, şi în acest caz, nu se poate să nu se dea cu mucii în fasole. Şi zice misiva că: astfel se completează spălarea creierelor programată în comunism pentru crearea „omului nou”, omul fără memorie, care nu trebuie să ştie nici de unde vine, nici cine a fost, ca să poată fi uşor de manipulat şi împins în direcţia dorită.

Am mai spus şi repet: nu sînt nici nostalgic şi, cu atît mai puţin, susţinător al vremilor trecute. Dar nu pot să nu remarc că adevărul enunţat în scrisoare este mai… nuanţat decît se exprimă autoarea. În comunism (mai exact, în societatea socialistă multilateral dezvoltată”) n-am învăţat “sâ ni bucure” Andreea Esca în manualul de limba română. Şi nici n-am fost obligaţi să înghiţim baliverne despre minunăţiile Regatului sub sceptru. Ştefan cel Mare nu era şi Sfînt (în traducere liberă: numai curvar, beţiv şi alte cele, dar tot pe rele!).

Să vă spun un cuvînt şi despre a doua scrisoare. Asta e, într-adevăr, anonimă. Dar, la prima, n-am dat nume, pentru că, amîndouă depeşele au ceva în comun. Anume: varianta neadevărului rostit cu toată nonşalanţa. Aş spune că motto-ul ar fi tot cîntecul de demult, auzit undeva într-o cîrciumă de cartier: „Scrisoare de-amor, rătăcită undeva-ntr-un bideu”. Am descifrat cu greu cele scrise acolo. Şi, mai mult, am intuit că alegătorul nostru, cîndva student (!?!), după propria-i mărturisire, vrea “listă” cu cei care ne-au condus sau ne vor conduce în viitor. În ziar. Făcîndu-i pe toţi incompetenţi. N-are nici un rost să vă chinui cu inepţiile întrebătoare, cu scriitura jalnică, cu greşelile de tot felul într-ale gramaticii. Aşa că: lăsaţi orele de limbă şi literatură la locul lor! Istoria? La fel! Şi încercaţi să nu vă ponegriţi trecutul, care o fi el, numai de dragul vremurilor noi. Nu dă bine, ba, nu o dată, bumerangul ar putea să se întoarcă împotriva mincinosului din primul caz.
Şi al agramatului, din cel de al doilea.