MODELUL EROIC ÎN DERIVĂ. Ce fel de repere oferim noilor generații?

La ceasul în care firul propriei mele călătorii pământești se apropie firesc de un deznodământ destul de previzibil, o neliniște profundă și dureroasă îmi cuprinde sufletul. Nu este o teamă personală, ci o îngrijorare sacră pentru cei care vin după noi, pentru copiii și tinerii care vor moșteni acest pământ. Din perspectiva anilor pe care i-am trăit, mă văd dator să trag un semnal de alarmă în fața unei derive morale care riscă să destrame însăși plămada sufletească și creștină a neamului nostru.
Ceea ce mă frământă cel mai mult este modul în care autoritățile publice și, mai grav, dascălii chemați să lumineze mințile în școli și universități, au început să promoveze un anumit tip de comportament. Asistăm la o inversare stranie a valorilor, în care viciul, orgoliul și rătăcirea de epocă sunt fardate de dragul unui spectacol ideologic ori turistic și prezentate sub eticheta de virtuți cetățenești sau acte de eroism absolut.

Capitularea în fața cinismului: „Scopul scuză mijloacele”

Ni se propune astăzi, prin manuale alternative, simpozioane, monumente de decor și discursuri laudative, o filozofie distrugătoare: ideea că, pentru un scop pretins înalt sau aparent bun, omul are dreptul să recurgă la orice mijloc. Analizând cu discernământ narațiunile istorice care ni se pun în față ca modele de urmat, descoperim că tinerilor li se prezintă ca fiind vrednice de laudă fapte care contravin direct moralei elementare:

 Nesupunerea civică promovată nu ca rezistență demnă, ci transformată în anarhie și dispreț față de ordinea comunitară.

 Eliminarea și marginalizarea celor care nu sunt de acord cu tine, chiar și atunci când aceștia îți sunt prieteni sau consăteni de o viață.

 Intimidările, promisiunile indecente și înșelătoria ridicate la rang de strategii inteligente de supraviețuire.

 Abandonarea propriei familii și neocrotirea celor dragi, lăsați cu bună știință pradă suferinței, foametei și prigoanei, pe altarul unui orgoliu personal.

 Abuzul de putere și profanarea credinței folosite ca unelte de constrângere asupra celor slabi.

Studiu de caz: Mitul de la Răchițele și cazul lui Teodor Șușman

Pentru a înțelege exact pericolul acestei pedagogii răsturnate, nu trebuie să privim spre teorii abstracte, ci spre modul în care este rescrisă astăzi istoria rezistenței anticomuniste din Munții Apuseni. Cazul localității Răchițele (județul Cluj) și idealizarea figurii lui Teodor Șușman reprezintă exemplul perfect al modului în care o tragedie umană și comunitară este transformată artificial într-un mit eroic fără cusur.

Istoriografia modernă și proiectele turistice recente din Parcul Național Apuseni îl prezintă adesea pe Teodor Șușman exclusiv ca pe un lider mesianic, iubit unanim, un luptător neprihănit pentru libertate. Realitatea din teren și documentele de epocă ne arată însă o pânză mult mai complicată și mai pământeană. Dincolo de prigoana nedreaptă la care a fost supus ulterior de regimul comunist, figura lui Șușman era profund contestată în comunitate încă din perioada interbelică.
O dovadă de netăgăduit în acest sens o reprezintă un document de presă ignorat sau ascuns intenționat de cei care construiesc mituri: în publicația „Patria de Duminică” (Anul X, Nr. 15), un articol de o duritate extremă titra: „Șușman Teodor – un escroc din Munții Apuseni care se dă drept al doilea Avram Iancu – Buruiana care își zice «Floarea neamului»”. Acest atac virulent de presă demonstrează că fricțiunile, resentimentele și acuzațiile de megalomanie sau abuz existau în interiorul satului cu mult înainte de venirea Securității. Răchițele nu a fost un tablou în alb și negru, ci un sat profund fracturat, unde foștii primari și liderii locali își disputau adesea influența, averea și puterea cu prețul liniștii propriilor consăteni.

Între idealizarea mitului și realismul pământesc

Când privim în profunzimea faptelor istorice reale, dezbrăcate de poleiala miturilor construite în birouri, vedem adesea că motorul ascuns al multor acțiuni idealizate astăzi nu a fost o sfințenie abstractă, ci o luptă disperată, omenească, de a nu-ți pierde averea, statutul de vază sau influența locală. Consecințele acestei luări pe cont propriu a dreptății au fost de multe ori abandonarea soțiilor și a copiilor în mâna prigonitorilor, înșelarea încrederii apropiaților și jertfirea liniștii unui întreg sat pe altarul ambiției personale.

Întrebarea mea, adresată cu toată responsabilitatea unui slujitor al Altarului, este una singură: Acesta să fie modelul de urmat pe care îl oferim viitorului?

Dacă învățăm generațiile tinere că este legitim să calci în picioare iubirea de aproapele, datoria sfântă față de familie, Cuvântul Evangheliei și legile nescrise ale omeniei doar pentru a-ți păstra bunurile sau pentru a-ți hrăni mândria, ce fel de societate mai construim? Un lider care își sacrifică familia și liniștea comunității pe altarul propriei averi sau al propriei imagini mesianice nu este un model de urmat, ci o profundă tragedie spirituală. Mântuitorul Hristos ne-a avertizat răspicat: „Ce-i folosește omului să câștige lumea întreagă, dacă își pierde sufletul?” (Marcu 8, 36).

Nevoia de repere curate

Datoria dascălui, a istoricului și a conducătorului este să cultive în sufletele tinerilor discernământul, pacea, iertarea și jertfa curată din dragoste, iar nu egoismul feroce mascat în mitologie regională. Adevăratul eroism se măsoară în capacitatea de a păstra iubirea, demnitatea și curățenia inimii în mijlocul terorii, nu în abilitatea de a-i abuza sau abandona pe ceilalți pentru a rămâne stăpân peste niște ziduri sau bunuri trecătoare.

Semnez aceste rânduri nu din duh de ceartă și nu pentru a judeca memoria cuiva, ci dintr-o datorie de conștiință față de adevăr și față de mântuirea sufletelor. Generațiile care vin au nevoie de repere curate, de lumină nealterată, nu de umbre poleite. Să nu uităm niciodată că istoria pământească ne va judeca după faptele noastre cele drepte, iar Dumnezeu, în mila Sa, ne va cântări după dragostea, smerenia și curățenia inimii cu care am trecut prin această viață.

Preot Teodor Boc