Mitropolitul Bartolomeu „L’unique”, așa cum l-am cunoscut

Împlinirea unui secol de la nașterea celui mai apreciat ierarh contemporan al Bisericii noastre, creatorul de limbă și cultură românească Mitropolitul Bartolomeu Anania (18 martie 1921 – 31 ianuarie 2011) a oferit tuturor celor care l-au cunoscut și prețuit posibilitatea de a-i cinsti memoria, prin organizarea de conferințe, editarea de volume omagiale, elaborarea unor studii de specialitate privind opera sa literară și religioasă, redactarea de articole encomiastice ș.a.m.d. În ce mă privește, îmi încep mărturisirea prin relatarea unor întâmplări menite să dezlege taina legăturii mele sufletești cu cel al cărui chip unic și inconfundabil, realizat cu penelul de un excepțional pictor, mă veghează continuu și mă încurajează din tabloul atârnat pe unul din pereții Palatului brâncovenesc din Buzău (…).   

Se întâmpla în vara anului 2004, când vrednicul de pomenire Patriarh Teoctist a binevoit să mă includă, alături de Arhiepiscopul Clujului, în delegația ce urma să-l însoțească în pelerinajul organizat de către Sanctitatea Sa Patriarhul Ecumenic Bartolomeu I, în Capadocia Sfinților Părinți Vasile cel Mare, Grigorie Teologul și Grigorie de Nyssa. Cele câteva zile cât am călătorit împreună pe urmele sfinților capadocieni, timp în care am putut conversa liber cu Înaltpreasfinția Sa despre o mulțime de subiecte, au fost îndeajuns pentru a se produce între noi o legătură spirituală specială, spre care nu îndrăznisem să tânjesc vreodată. Auzisem că-și selecta ucenicii cu foarte multă atenție, evaluându-i prin prisma inteligenței, pregătirii intelectuale și a preocupărilor literare serioase. Or, pe vremea aceea, cu toate că isprăvisem studiile postuniversitare în străinătate și intrasem, de curând, în rândul ierarhilor din Sfântul Sinod, totuși, raportarea mea la personalitatea covârșitoare a eruditului vlădică Bartolomeu era încă tributară percepției elevului sfios de Seminar (…).

Desigur, pe Înaltpreasfinția Sa îl mai întâlnisem în câteva rânduri, până atunci; de pildă, în vara anului 1988, pe când era încă arhimandrit, retras la pensie, m-a primit în casa de la Mănăstirea Văratec, în timpul unui pelerinaj la vechile așezăminte monahale din Moldova. Deși era foarte ocupat cu diortosirea Sfintei Scripturi, s-a despărțit totuși de „atelierul său biblic”, oferindu-ne câteva minute bune din timpul său extrem de prețios, ca să ne vorbească despre acel proiect literar, teologic și  științific de mare anvergură, la care s-a încumetat de unul singur și căruia i s-a dedicat cu întreaga sa ființă, timp de 11 ani, izbutind, în cele din urmă, să-l dăruiască Sfintei noastre Biserici, în anul 2001, ca Ediție Jubiliară a Bibliei, cu introduceri, note și comentarii la fiecare carte sfântă.

Mai târziu, prin anul 1996, bătrânul oștean de la Văratec, care, între timp, răspunsese prezent la chemarea Bisericii de a se înrola sub drapelul „oastei” clericale a Domnului Hristos în demnitatea de arhipăstor al vechii eparhii ortodoxe ștefaniene din părțile Vadului, Feleacului și Clujului, avea să-i întâmpine cu bucurie, la Mănăstirea Nicula, pe clericii pelerini greci din Mitropolia de Edessa, însoțiți de subsemnatul, pe atunci ierodiacon aflat la studii doctorale în cetatea Thessalonicului din Grecia. Ne-a rezervat o primire cordială, de înaltă ținută arhierească și academică, beneficiind nu doar de ospitalitatea sa boierească, ci și de un dialog teologic constructiv, menit să-l facă cunoscut și prețuit inclusiv în spațiul elen. Însă nici atunci nu am trecut pragul condiției mele de umil și nedesăvârșit învățăcel, aflat încă la poalele unui munte abrupt, spre ale cărui înălțimi nu cuteza nici măcar să privească.

Trecut-au anii, și traiectoria vieții mele avea să se intersecteze din nou cu cea a cărturarului ierarh de la Cluj, începând cu luna octombrie a anului 1999, când, întors de la studii, m-am așezat sub ascultarea Întâistătătorului Bisericii noastre din acea vreme, asumându-mi, pe rând, mai multe slujiri, la Patriarhie. În aceste circumstanțe, natura responsabilităților încredințate m-a determinat să interacționez cu mulți ierarhi ai Bisericii noastre, inclusiv cu Înaltpreasfinția Sa. Dar nici în anii care au urmat, fie și în demnitatea de Episcop-vicar patriarhal, nu am îndrăznit să sper că Arhiepiscopul Bartolomeu „Ľunique” – cum fusese numit, într-o anume împrejurare, de către Patriarhul Ecumenic – m-ar accepta vreodată printre apropiații săi. Și totuși, minunea s-a petrecut în luna mai a anului 2004, când ierarhul pe care-l credeam inabordabil mi-a arătat o deschidere și o empatie neașteptate, exprimate prin plăcerea de a discuta despre orice subiect, chiar dacă asupra unor chestiuni aveam opinii diferite. Am conștientizat atunci că marele Bartolomeu Anania își merita toate apelativele apreciative din partea celor ce l-au cunoscut, întrucât avea răbdarea de a-și asculta cu atenție și decență partenerul de dialog, dar și puterea lăuntrică de a-l trata cu respect, în pofida părerilor divergente ale celor doi. Cu alte cuvinte, nu era nici pe departe un om ranchiunos, ci, dimpotrivă, prețuia cu asupra de măsură pe cei ce-l contraziceau argumentat, acceptându-le uneori punctele de vedere, sugestiile sau soluțiile.

Această deschidere părintească din partea Înaltpreasfinției Sale mi-a fost confirmată ulterior prin nenumăratele convorbiri tematice sau ocazionale, ce m-au făcut extrem de fericit, dat fiind faptul că interlocutorul meu nu era orice vlădică, ci însuși „leul Ardealului” – cum fusese numit de stareța unei mănăstiri din Transilvania –, în fața căruia se plecau până și mărimurile societății românești contemporane. Este suficient să menționez, în treacăt, ceea ce Înaltpreasfinția Sa însuși mi-a povestit, că nu s-a sfiit să-l înfrunte, pe tonul și în stilu-i caracteristic, pe un oarecare președinte al României, când acesta insista să se amestece în treburile interne ale Bisericii. De altfel, verticalitatea și fermitatea Arhiepiscopului Bartolomeu, manifestate în toate împrejurările vieții, erau îndeobște cunoscute și nimeni nu-i putea sta împotrivă, deoarece a fost și s-a simțit totdeauna un om liber, inclusiv în locurile privative de libertate, unde a fost supus unor teribile și diabolice metode de intimidare. Vasta sa experiență de viață, cultura enciclopedică, naturalețea discursului și curajul mărturisirii adevărului cu demnitate creștină atrăgeau imediat respectul, admirația și prețuirea tuturor celor care îl ascultau (…).

Personal, Îi mulțumesc lui Dumnezeu că mi-a oferit șansa și bucuria de a-l cunoaște mai bine și de a descoperi în poetul, dramaturgul, prozatorul și teologul Bartolomeu Anania, în arhiereul sobru, dârz și intransigent, pe omul sensibil, cald și bun la suflet, deschis spre dialog și dezbatere chiar și cu cei ce nu aparțineau lumii literare. Era omul firesc, în stare să lăcrimeze la amintirea chipurilor evlavioase ale vrednicilor săi părinți, care îi insuflaseră de mic dragostea de carte și, mai ales, virtuțile creștine, precum cinstea, corectitudinea, onestitatea, demnitatea, iubirea de dreptate și adevăr, de la care nu s-a abătut niciodată, indiferent de răutatea și viclenia vremurilor parcurse, și pentru afirmarea cărora a plătit cu ani grei de suferințe și chinuri inimaginabile, în temnițele comuniste de la Jilava, Aiud și Pitești (…). Despre unele grozăvii întâmplate în acele sinistre locuri de detenție am putut afla chiar din gura iubitului nostru Mitropolit Bartolomeu, la Mănăstirea Nicula, după hramul Adormirii Maicii Domnului din anul 2004, la care binevoise să mă invite. N-am să uit niciodată atenția și cinstea pe care mi le-a acordat cu generozitate pe parcursul șederii mele la Nicula, nici convorbirile pline de miez și frumusețe literară, purtând pecetea scriitorului de vocație Valeriu Anania, ce mi-au rămas adânc întipărite în minte și în suflet. Mai mult decât atât, am fost bucuros să constat la acest mare părinte al Bisericii două însușiri sufletești, destul de rar întâlnite în rândul celor conștienți de propria valoare, respectiv smerenia și onestitatea de a-și recunoaște limitele omenești, arătate în dispoziția sufletească de a se înclina în fața duhovnicilor iscusiți, ierarhi sau preoți, cărora nu ezita să le evidențieze calitățile, în condițiile în care el însuși făcuse, în cei 6 ani de închisoare, experiența comuniunii cu Dumnezeu prin rugăciune stăruitoare autentică, mai ales în momentele cumplite când ajungea „pe fundul prăpastiei”, adică la capătul puterilor și la limita suportabilității chinurilor (…).

Mitropolitul Bartolomeu a avut parte în viață și de contestatari, care nu s-au rușinat să-și dezvăluie public invidia și antipatia, prin cuvinte ofensatoare, de natură să-i maculeze prestigiul și memoria. N-au izbutit, însă. Dimpotrivă, chipul și cuvântul cu putere multă, rostit sau scris, ale Mitropolitului Bartolomeu sunt permanent prezente în mintea și sufletele românilor ortodocși din toată lumea, care se hrănesc duhovnicește din cărțile și predicile sale, comunicând cu Înaltpreasfinția Sa ca și cum ar fi încă Arhipăstorul Transilvaniei. Și nu greșesc în această percepție, deoarece, până la ivirea unui nou Bartolomeu în mijlocul poporului român și al Bisericii sale vor curge câteva secole prin fluviul timpului. Personal, îl așez pe aceeași treaptă cu fericitul întru adormire Hristodoulos, Arhiepiscopul Atenei – providențialul arhipăstor al grecilor, în anii de început ai secolului XXI, prevestitori de transformări radicale în societățile umane secularizate –, despre care cei ce l-au iubit și prețuit au afirmat că un astfel de ierarh, neînfricat luptător pentru apărarea dreptei credințe, nu se naște decât o dată la 500 de ani, apreciere valabilă și pentru iubitul nostru vlădică Bartolomeu.

De aceea, pentru tot ce a înfăptuit ca smerit arhiereu al Bisericii lui Hristos din România și pentru cuvintele mângâietoare ce au rodit însutit în sufletele ucenicilor săi și ale credincioșilor păstoriți, îi aducem acum, la ceas de sfântă pomenire, un pios omagiu de recunoștință și-i mulțumim din adâncul sufletului pentru faptul că, înmulțindu-și înzecit talanții dăruiți cu generozitate de Bunul Dumnezeu, ne-a fost tuturor izvor de inspirație și model de dăruire întru slujire, cu demnitate și devotament. Cu speranța că, la întâlnirea cu Dreptul Judecător, va fi auzit și el cuvintele: „Bine, slugă bună și credincioasă, peste puține ai fost credincioasă, peste multe te voi pune; intră întru bucuria domnului tău” (Matei 25, 21), cade-se a-I aduce slavă și mulțumire Arhiereului arhiereilor, Mântuitorul Iisus Hristos, pentru că l-a rânduit apostol al Sfintei Sale Biserici din România, fie și la amurgul vieții, într-o vreme când provincia transilvană avea mare nevoie de slujitori jertfelnici. Totodată, plecându-ne smerit genunchii în fața mormântului său, dar cu gândurile și inimile spre cele de Sus, ne rugăm Părintelui ceresc să-i odihnească sufletul împreună cu drepții pe care s-a străduit să-i urmeze în viața sa pământească, iar pe noi să ne învrednicească a-i păstra chipul în memorie, nealterat și ferit de uitare. Veșnică fie-i pomenirea, din neam în neam!

† CIPRIAN
Arhiepiscopul Buzăului și Vrancei