Miţa

RADU VIDA

Moft? Nicidecum. E mult de cînd bruneta focoasă stîrnea imaginaţia lui Nicolae Grigorescu sau Octavian Goga. Sau avansurile regelui Ferdinand de România sau Manuel al Portugaliei. Cînd ochii ei verzi-albăstrii au scînteiat pe Calea Victoriei, iar negrul părului l-a băgat în boală pe versificatorul vremii, George Ranetti, Miţa (Mihăiescu) “Biciclista” călărea una din puţinele biciclete din Capitală.

Trecute vremi!
Bicicleta a devenit parte a existenţei noastre şi, iată, îşi cere drepturile. La sfîrşitul săptămînii trecute, peste 1000  de biciclişti au mărşăluit prin Bucureşti. Posesorii lor cereau armonizarea infrastructurii velo cu cerinţele circulaţiei moderne. Biciclete, reciclete, cicloteque, de curierat sau utilitare, aceste vehicule îşi cer dreptul existenţă. Nu singure, bineînţeles, ci împreună cu fiinţele umane care, zic ei, s-au săturat de poluare, vor economisirea carburanţilor, reducerea poluării etc. La  „etc” se omite cu obstinaţie viteza de deplasare a autovehiculelor, puterea lor de transport persoane şi marfă, ritmul în perfectă cadenţă cu secolul super-vitezei.

Bicicliştii cer modificarea legislaţiei, pentru că, vedeţi dumneavoastră, pînă şi cei 1000 de kilometri rezervaţi acestui mijloc de transport au fost declaraţi ilegali de către Poliţia Capitalei. Dar u numai Capitala are asemenea probleme. Aşa că iniţiatorii protestului cer un plan integrat de mobilitate a traficului public şi armonizarea interacţiunii dintre autoturisme, pietoni, biciclişti.  Locul bicicletei – spun protestatarii – este pe banda specială dedicată ei, separată de trotuar şi de benzile destinate transportului auto.

De acord.
Există însă un „dar”, pentru că una e să dai cu propoziţia şi cu totul altceva să pui în practică  asemenea iniţiative. Trecem peste faptul că povestea asta frumoasă şi… romantică, oarecum, presupune nişte costuri serioase. Pînă la urmă,toţi sîntem contribuabili şi, nu-i aşa, toţi avem drepturi egale. Numai că, dincolo de sloganurile generalizatoare şi fără acoperire, trebuie spus că bicicleta este un real pericol pe drumurile publice. La zarva pe care au produs-o, am avut senzaţia că bicicliştii s-au inspirat din acţiunile revendicative ale minorităţilor naţionale de oriunde or fi ele. Adică: în virtutea faptului că există, majoritatea (autovehicule) să se alinieze cerinţelor minorităţii (biciclete).

În vremurile în care Miţa Biciclista se plimba pe strasse, scula avea umăr de înmatriculare (!), iar maşinile erau tot atît de puţine ca şi bicicletele. Şi aveau o viteză… Acum, biciclistul poate bea zdravăn, se poate urca pe bi-cicletă şi merge, bălăbănindu-se  nestingherit, printre maşini. Cei cu patru roţi sub fund n-au voie strop de alcool, au stabilitate, dar şi răspundere cînd ating, fie şi cu o pană, pe unul pe două roţi. Motoscuteriştii sub 50 cmc au fost obligaţi să dea examen de ce şi cum pe şoselele patriei. Care-i diferenţa între aceştia şi biciclişti? Doar faptul că bicicliştii vor pe carosabil, dar habar n-au de legile care guvernează strada, ce şi cum cu semnele de circulaţie şi de ce aburii alcoolului colorează în dosar penal doar vieţile şoferilor şi ale conducătorilor de motociclete! Nu-i cinstit!  Şi nici nu putem considera că asemenea discrepanţe ne permit să ne simţim egal protejaţi de Lege.
Aşadar…