Mircea Vaida, Stând în jilţ

Aparent retras în cetatea sa de linişte şi pace de sub poalele Feleacului, Mircea Vaida poartă cu el o lume impregnată de istorie.  El stă, ca şi Blaga, de vorbă cu veşnicia, cu fluturii, cu Dumnezeu, dar cel mai mult cu Horia şi Iancu, simboluri perene ale unui trecut zbuciumat, ale unor restrişti şi dureri resimţite de întreg neamul. Somnia sa e numai aparentă, căci, în realitate, ea este mai degrabă un coşmar al trăitorului sub zarea presantă a timpului, o recapitulare a întâmplărilor dureroase sau tragice ale neamului. „Cartea lui de vise”, ca să citez un titlu din Marcel Mureşeanu, este o flagelare a timpului, o sincopă tragică, o reverberaţie a lumilor întunecate sau sumbre trăite. Prin simbolica intrare în jilţ, el intră de fapt în insomnia milenară a lumii. Recentul volum, intitulat semnificativ „Stând în jilţ” (Risoprint, 2016), recuperează timpul trecut şi-l preface în imagini tremurate, asemenea unor umbre pe pânza vremii. Prin faţa  sau prin amintirea sa trec imaginile dramatice ale unei deveniri, ale unor episoade şi evenimente pe care timpul le-a recuperat şi le-a prefăcut în semne de carte, în recapitulări fabuloase. „E-un neam de suflete ce-n veci nu mor,| ci, cad ca bulgări mici de lacrimi|rândunelele din cer.|Ştiu doar că pleacă şi sper| să se întoarcă anul viitor.” Speranţa în mai bine, adăstarea nu-l părăsesc niciodată, dar povara pe care o duce în spate e grea, ea vine din timpuri insolite, imemoriale, ca o prelungire firească a unui testament, a unei  datorii pe care fiecare generaţie o are faţă de cea anterioară: „Prelungă ziua| se aşează cu spatele spre ieri,| tăceri se bat în piua serii,| sau clopotul bătut în dungă,| vesteşte ceasul Învierii.|| Azi,umbra jilţului s-a răsturnat în mine,| mai grea ca jilţul, sub ruine,| un vraf de oseminte| şi câteva cuvinte mari, de spaimă,|ţărâna mea în taină le îngaimă” (Umbră de jilţ).Printre picoteli şi retrageri strategice, el se lasă furat  de insomnia timpului de faţă, de veghea pe meterezele secolului. Stând în jilţ, el reface traiectoria prin timp a sa şi a familiei sale, şi, în sens mai larg, a neamului său sărac, mereu înşelat de mai-marii imperiilor, de împăraţi şi purtători de sabie. Jilţul în care stă şi dormitează naşte la fel ca la Goya monştri, aduce în faţa judecătorilor pe călăii responsabili  de somnul raţiunii, ai suferinţelor contabilizate, pe care el, în calitate de scrib, este nevoit să le consemneze. Mircea Vaida devine martor şi agent al Istoriei, un cronicar fidel de fapte, semne, împrejurări: „scrie pe piei de înger tatuate,| comori de duh, dar peste toate-, | o trestie subţire ca un ac,| pană de cronicar, sau ca Balzac,| Ia din sertar un maldăr de hârtie,| aşează-te pe prag şi scrie. (Cu pana de Balzac). Sarcina lui e una de mare responsabilitate, fiind asemănătoare tulnicului care vesteşte primejdia, anunţă adunarea, trezia. Aşteptând Marea Strămutare, timpul se lasă comprimat, sau dilatat, el îşi scutură polenul nocturn pe aripi de flutur, duce oamenilor Cuvântul, Tumultul, starea de veghe pe meterezele timpului. Oştean şi cântăreţ în acelaşi timp, Mircea Vaida nu este numai un laudator tempora acti, ci mai degrabă scribul cu pergamentul proaspăt al neuitării, al rememorării fatidice, imperioase, al retrăirii dirijate, obligatorii a neuitării. Mircea Vaida e aici cu noi ca să nu dormim, ca să ne trezim la glasul timpului, să nu ne lăsăm înşelaţi de aparenta resemnare, de „boicotarea istoriei”, de ieşirea din timp. Aşa cum e structurat volumul în cele trei cicluri, Stând în jilţ, Poeme în zeghe şi Sub vremi, el aduce în faţa judecătorilor de istorie care suntem noi, cele trei timpuri, prezentul, trecutul şi viitorul. Trecutul e întrupat de calvarul Tatălui, trecut prin temniţele comuniste, prin abatoarele morţii, prin ghilotina  Canalului. Viitorul e starea de nesiguranţă a unei lumi opace, cuprinsă de spasmul final. „E frig în biserică,| şi mortului îi e frig”, e timpul în care „păsări zboară cu aripi smulse”, în care lumea suferă de sindromiul Torquemada, în care visează demonii din Cernobâl, în care se aude un zgomot asurzitor, căci trăim în absenţă: „În ţara asta e totul anapoda”| Da e Nu!|Nu e Da!| S-a inversat preţul cuvântului,| punctele cardinale, sensul vântului,| chiar gravitaţia!” Atenţie, deci oameni buni, omul din jilţ nu doarme! La cei 75 de ani, câţi împlineşte la 9 decembrie 2016, el ne aduce ca Moş Niculae cuvântul său de taină şi poezie, dar şi de avertizare. Sacul său cu jucării e plin de Trecut, iar acesta miroase a Istorie trăită, a Istorie regăsită, a trecere spre senectutea şi înţelepciunea străbunilorr, cu care el se află în permanent dialog, în acea fericită postură „de a face schimburi de taine cu strămoşii”.

Mircea POPA