Miracolul luminii din adânc

„Rămâi cu noi, că se lasă seara și ziua e deja pe sfârșite” (Lc 24,29) l-au rugat ucenicii pe Isus, Străinul ce li s-a alăturat pe drumul spre Emaus.

L-au rugat să rămână fără a-L recunoaște însă, știind, simțind cu inima „arzând în ei” că Necunoscutul care-i însoțea și „le explica Scripturile” părea familiar, învăluit de-o taină din care doreau să facă parte – taina din care făcuseră parte cândva, dar nu știau, uitaseră, învăluiți de groaza răstignirii și a morții. Acum simțeau doar tristețe pentru „cele despre Isus Nazarineanul, Care era prooroc puternic în faptă și în cuvânt înaintea lui Dumnezeu și a întregului popor” (Lc 24,19). Pe El, pe Isus, L-au crezut, L-au urmat, I-au ascultat cuvântul, au fost martorii minunilor Lui, dar, apoi, L-au văzut murind pe-o cruce între doi tâlhari. Mergeau pe cale striviți, copleșiți de realitatea cruntă, de netăgăduit, la care fuseseră martori, și care spulberase toate năzuințele lor. Chiar semnele Învierii vestite de femei „au părut înaintea lor ca o aiurare și nu le-au crezut” (Lc 24,11)… Dar Domnul nu i-a abandonat. S-a alăturat lor pe drumul spre Emaus. Le-a vorbit despre Pătimirea Sa. Ascultând, recunoscând glasul „blândului Păstor”, ca într-o deșteptare din cel mai crunt coșmar, cu glasuri tremurânde, L-au rugat: „Rămâi cu noi!”.

Domnul vorbește și azi, întregii lumi, despre pătimire. Este iar El, Dumnezeu crucificat, în orice nevinovat tâlhărit, brutalizat, ucis. Isus crucificat are azi, în mod vădit, chipul Ucrainei, unde se duce „războiul de lângă noi” atât de mediatizat. Dar nu e film, nu e doar pe ecrane… e „realitatea de lângă noi”, o realitate cruntă.

„Astăzi fac un apel întregii lumi să nu-și întoarcă ochii de la rănile Ucrainei. Pentru că aceste răni te pot vindeca de iluziile zonelor tale de confort, de indiferența ta, de lipsa de direcție în viața societăților și a țărilor”, transmitea, în cea de-a 41-a zi de război, Preafericitul Sviatoslav Șevciuc, Arhiepiscopul Major al Bisericii Greco-Catolice din Ucraina. Este o Biserica ai cărei preoți, călugări, călugărițe, de la începutul războiului, ascultând îndemnul Păstorului lor, n-au plecat. Au rămas cu poporul: în adăposturi, în bătaia focului uneori, au rămas să se roage, să aline, să ajute, să transporte ajutoare, alimente, celor sinistrați, să-i însoțească până la granițe pe refugiați…

Pe drumul spre Emausul de azi, e greu, într-adevăr, ca cineva să-și întoarcă ochii de la orașele și satele distruse, de la oamenii suferinzi, de la morții Ucrainei. E greu să nu se profileze în zare aceeași Cruce pe care ucenicii au văzut-o cu Isus răstignit pe ea, cu toate speranțele și visele lor țintuite, încremenite de gerul morții.

O întrebare pare să reverbereze din acest tablou întunecat: Unde este Dumnezeu? De ce permite El acte barbare în civilizația sec. XXI? Războiul, ce părea a exista doar pe pagini îngălbenite de timp, cum poate deveni realitate, lăsând în urmă ruine și moarte?

Istoria, într-adevăr, se repetă, realitatea războiului se repetă și drumul Emausului se repetă, în viața fiecărui om, a fiecărei familii, țări. Pe acest drum, revine, din adânc, pe mii, sute de mii de buze tremurânde, aceeași rugăciune: „Rămâi cu noi!”, „rămâi, Doamne, fără de Tine suntem pământ, praf și cenușă purtată de vânt!”, „rămâi, fiindcă avem nevoie de Tine, să ne vorbești, să ne redai speranța, să ne înveți și să… mori, iar și iar, pentru noi, să mori cu noi, să ne conduci la Înviere”.

Isus moare azi în Ucraina sacrificată, martirizată în dorința legitimă de a „avea voie să viseze”. Domnul e răstignit din nou în țara martirizată în ceea ce are nobil și sfânt, în pruncii care nu cunosc ura și-și privesc călăii așa cum Isus privea, de la înălțimea Crucii, călăii de atunci. Isus moare și azi în lumea cuprinsă de patimi, în lumea întunecată de ură, dorințe de putere și câștig.

Dar, Postul Mare nu este despre moarte! Moartea, în logica creștină devine graniță, trecere spre un nou început, spre Împărăția în care Dumnezeu stăpânește, în care nu mai sunt robi, ci doar fii preaiubiți, copii ai Tatălui fericit să-i cuprindă la sânul Său, să-i știe fericiți. Pe drumul Emausului de azi se apropie de ucenici același tainic însoțitor, ce pare un străin, care le aprinde în inimi înțelesul Scripturii, le amintește că L-au cunoscut pe Fiul lui Dumnezeu care a Înviat, a învins răul și moartea, le aduce în inimi miracolul luminii din adânc. Le aduce apoi, pe buze, rugăciunea învierii credinței: „Rămâi cu noi, că se lasă seara și ziua e deja pe sfârșite”. Isus, Domnul înviat, nu încetează să vorbească fiecărui om, să-i reamintească că aparține Vieții și nu morții, să spună iar și iar: „Iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârșitul veacului” (Mt 28, 20). Postul Mare lasă să se vadă la orizont mărita sărbătoare a Învierii. În biserici – unele năruite pe teritoriul Ucrainei, dar în bisericile sufletelor care nu pot fi năruite – va răsuna curând cântul de biruință: „Hristos a înviat din morți cu moartea pe moarte călcând și celor din morminte viață dăruindu-le”.

Apropiata Înviere a Domnului deșteaptă în inimi, ca oarecând ucenicilor plecați pe drumul spre Emaus, miracolul luminii din adânc, nou început pus speranței, încrederii în biruința Păcii pe pământ, pentru că, în mod cert, adevărat și fără putință de tăgadă: Cristos a Înviat, e Viu și așa va fi în veci!

Viorica SABO