Meserii rare: În Chesău, Juhos Idda şi Zoltán mai fac pieptare şi cojoace

Din Cluj-Napoca pînă în Gherla mai găseşti, astăzi, trei cojocari, suci, cum le spuneau oamenii din Cîmpia Transilvană pe vremuri, cînd nu era sătean, oricît de sărac ar fi fost, care sa nu aibă cel puţin un pieptar. Unul din cojocari trăieşte în Sic, un altul în Vaida Cămăraş şi cel de-al treilea, cel mai tînăr, în satul Chesău, din comuna Mociu.

În urma cu cîteva decenii, în fiecare sat mare trăia şi lucra cel puţin un cojocar, iar în satele cu tradiţie şi cu vad bun, cum era Vaida Cămăraş, lucrau şi zece suci. Iar meseria era atît de bănoasă, încît, acum 25 de ani, suciul din Chesău, Juhos Zoltán, a lucrat doi ani de zile ca ucenic, după terminarea celor zece clase obligatorii, numai ca să fure meseria. La terminarea uceniciei, fără vreun certificat care să-i ateste calificarea, şi-a scos autorizaţie, s-a urcat pe bicicletă şi a bătut toate satele apropiate ca să-şi formeze clientela. După cîtva timp au început să-l caute oamenii acasă ca să-i lase de lucru.

Se întîmpla înainte de 1989, cînd vremurile erau prielnice cojocarilor, deoarece hainelele din piele şi blănurile lipseau din comerţul de stat. Atunci cojocarii aveau de lucru tot anul şi-şi luau ucenici ca să facă faţă comenzilor. Acum au de lucru doar cîteva luni din an. De aceea, cojocarii sînt din ce în ce mai rari. Relansarea mişcării artistice tradiţionale, creşterea impresionantă a numărului de ansambluri de dansuri în judeţul Cluj, implicit a comenzilor de costume populare, ar putea face ca meseria de cojocar să aibă trecere, pentru că multe costume populare au pieptar, cojoc şi căciulă. Indiferent de vremuri, Juhos Zoltán a făcut echipă cu soţia, Idda, au un mic atelier, chiar în curtea casei, îşi asigură un trai mulţumitor şi sînt mîndri că lucrează aşa cum se lucra în urmă cu un secol, cel puţin.

Nu mi-a dat nimeni diplomă. Mi-am luat autorizaţie şi am lucrat

– De la cine aţi învăţat meseria?

– Eu m-am născut în satul Palatca, unde am terminat zece clase. M-am înscris la Liceul “CUG” din Cluj, dar m-am retras şi m-am dus ucenic la Farkas Francisc, în satul Vaida Cămăraş. Deci, de la Ferencz baci am deprins meşteşugul.

– Cine v-a îndrumat spre cojocarul din Vaida?

– Bunicul meu, care a fost cojocar în Legii, dar s-a născut în Chesău. El a fost cel care mi-a dat ideea. Bunicul prelucra piei, făcea căciuli şi pieptare albe, dar era prea batrîn, avea 86 de ani, aşa că m-am dus la Vaida Cămăraş, unde se făceau pieptare şi cojoace. Acolo veneau oameni din toate satele, din Sava, Petea, Imbuz, Căian, Mociu, Geaca. Bunicul i-a spus mamei să mă dea ucenic la cojocar, ca meseria-i bănoasă.

– Cît timp aţi fost ucenic?

– Doi ani de zile am stat acasă la suciu, unde făceam de toate şi furam meserie. Nu plăteam nimic şi aveam asigurată cazarea şi mîncarea. Lucram de dimineaţa pînă seara, cinci zile pe saptamînă. Vineri seara mergean acasa, că el nu lucra sîmbăta, era adventist, iar duminica nu lucram eu. Eram trei ucenici şi toţi ne-am găsit de lucru după aceea.

– Aveţi un certificat de absolvire?

-Nu. Atunci nu te întreba nimeni dacă ai diplomă, cînd învăţai meseria te apucai de lucru şi trăiai din ce comenzi aveai. După doi ani de ucenicie, am mai lucrat la cojocarul din Vaida Cămăraş o jumătate de an, pe bani, apoi m-am dus acasă, în Palatca, mi-am scos autorizaţie de la Consiliul Popular şi m-am apucat de căutat clienţi. Am pornit cu o bicicletă prin sate, mai strîngeam piei, mai mă striga unul-altul care avea piei, puneam pieile pe bicicletă şi aveam de lucru. După ce m-a cunoscut lumea, veneau oamenii cu maşinile, cu căruţele, să le fac pieptare şi cojoace.

– Cum se cîştiga acum 25 de ani cînd aţi început meseria?

– Cîştigam bine pentru vremea aceea pentru cineva care locuia la ţară, cam două-trei mii de lei pe lună. Dar aveam avantajul că lucram acasă, eram liber să-mi fac singur programul.

Pieptarul sau cojocul nu se face de pe o lună pe alta

– Care este, pe scurt, tehnologia de prelucrare a pieilor?

– Pieile de miel şi de oaie se tratează întîi de cel care taie animalul. Cît este caldă, pielea se presară cu sare şi se pune la păstrare pînă ce vine suciul sau pînă ce omul merge cu comanda. Prelucrarea pieilor începe cu spălarea cu apă, se fac două-trei spălări, cît este nevoie ca să rămînă curate. Apoi se cărnuieşte ca să poată fi prelucrată. După aceea se pune în butoi, cu tărîţe şi sare, la dubălit, şi se ţine o săptămînă sau zece zile, depinde de temepratură, de cum este vremea. Le scoatem de acolo şi le punem la uscat pe amîndouă părţile, la umbră. Dupa ce se usucă, le înmuiem din nou, de seara pînă dimineaţa, cu apă şi cu sare, apoi le întindem atît de tare, încît îşi dublează suprafaţa şi le curăţăm cu ghips şi cu şmirghel, pînă ajung albe, albe.

– Cînd este mai bine de prelucrat pieile?

– Lucrul cu pieile începe primăvara, pe la 1 mai, şi durează pînă la 1 octombrie, dacă este vreme bună. Cînd este frig nu putem lucra deoarece pieile trebuie întoarse în fiecare zi, iar apa cu sare este foarte rece.

– Cît durează prelucrarea unei piei?

– Ca să parcurgem tot procesul este nevoie de aproape un an şi oamenii ştiu asta. Nu vine nimeni la cojocar să-i facă pieptar sau cojoc de pe o lună pe alta, ci de pe un an pe altul.

– Care este cea mai complicată operaţiune?

– După 25 de ani de muncă, nu mi se pare niciuna complicată. Dar fiecare în parte este foarte importantă, pentru că este suficientă o singură greşeală ca să fie distrusă pielea. Depinde şi de materialul cu care lucrăm. La unele piei trebuie să radem şi să dăm cu şmirghelul de mai multe ori, ca să ajungem la o piele lucrată ca lumea, adică să fie albă şi moale, să poţi să lucrezi pe ea mai departe.

M-am dus înapoi la meşter să mă înveţe să croiesc

– Ce se întîmplă după ce pielea a ajuns albă şi moale?

– Următorul proces este cromarea şi vopsirea, dar de acest lucru se ocupă soţia mea. Eu mă mai ocup de piei doar cînd trebuie prelucrate, croite şi cusute la maşină.

– Cînd v-aţi cumpărat maşina de cusut?

– Din primii bani pe care i-am cîştigat mi-am cumpărat un Singer. Şi-a meritat banii. Nu s-a stricat niciodată, o mai ung din cînd în cînd, dacă nu uit. Singura modificare a fost să extind suprafaţa de lucru din lemn, masa, ca să pot coase cojoacele.

– Tiparele cum vi le-aţi procurat?

– Cu tiparele e o întreagă poveste. Cînd am terminat ucenicia la Vaida Cămăraş, ştiam să prelucrez pieile, dar nu am croit niciodată. M-am dus înapoi la Vaida, la meşterul la care am făcut ucenicia şi i-am spus că nu plec de acolo pînă nu mă învaţă să croiesc. Şi aşa am făcut, am stat pe capul suciului două zile. Cînd am plecat, ştiam croi şi am luat şi cîteva tipare. Pe urmă mi le-am făcut singur, după mărimile clienţilor.

– Cîtă lume mai vine acum la cojocar?

– Din ce în ce mai puţină. Cînd am început eu lucrul, abia făceam faţă cererilor. Oamenilor le trebuiau pieptare şi cojoace. Nu numai celor ce locuiau la ţară, ci şi celor care şi-au găsit serviciu la oraş. După 1990, tinerilor le trebuiau geci din piele de miel. Pe măsură ce treceau anii, însă, a scăzut numărul cumpărătorilor. Acum vindem mai mult la tîrguri. Orăşenii, mai ales cei care ştiu să aprecieze o haină frumoasă şi călduroasă, au început să cumpere pieptare brodate. Avem şi clienţi care vin şi ne caută acasă, în Chesău, ori fac comenzi din străinătate.

– Este cineva interesat să înveţe meserie de la dumneavoastră?

– Deocamdată, nimeni. Tinerii au alte planuri, nu mai este nimeni dornic să facă ceea ce făcea şi bunicul. Dar mie îmi place meseria mea şi, cine ştie, poate se întorc vremurile.

– Soţia dumneavoastră v-a fost ucenică?

– A furat cîte ceva, dar meseria ei este să brodeze şi a învăţat să facă acest lucru de la suciul din Chesău, unde eu m-am stabilit după ce m-am căsătorit.

Totul este lucrat manual. Numai pieptarele de lucru sînt trase la maşină

– Domnă Juhos Idda, îi daţi o mînă de ajutor soţului la prelucrarea pieilor?

– Nu prea ne amestecăm treburile, el le face pe ale lui, eu pe ale mele. Eu nu mă ating de piei pînă nu sînt albe ca zăpada. Eu le cromez, ca să fie rezistente la ploaie, să nu se întărească la contactul cu apa. După cromare le uscăm, le spălăm cu apă şi bicarbonat de sodiu şi, cînd se usucă, le radem din nou şi dăm cu şmirghel ca să pregătim vopsitul. Ca şi cromatul, vopsitul îl facem cu peria, de două ori. Între cele două vopsiri, dăm din nou cu cuţitul şi cu şmirghelul, apoi le tragem în cuie, ca şi cum ar fi călcate, şi aşa rămîn. La final, mai dăm o dată cu şmirghelul, să nu fie lucioase ca sticla, ci catifelate.

– Ce culori se poartă?

– Majoritatea culorilor sînt pe maro. În Chesău, din portul popular face parte obligatoriu pieptarul brodat, atît la bărbaţi cît şi la femei. Bogaţii purtau pieptare cu broderii bogate, pe o piele care nu era vopsită.

– Cît lucraţi pe un astfel de pieptar?

– Cam o lună. Este un lucru de valoare şi foarte scump. Bunicul meu, de pildă, cînd era tînăr a muncit un an de zile ca pentru un pieptar şi o mierţă de grăunţe. Chesăuanii mai săraci purtau pieptare mai simple, vopsite, care erau brodate cam cu aceleaşi motive, vechi de peste o sută de ani. Toate sînt lucrate numai manual, cu acelaşi fel de aţă (arnica). Majoritatea ornamentelor le confecţionăm noi, cu excepţia nasturilor pentru pieptarele bărbăteşti, care sînt făcuţi din metal, la Sic.

– E greu de brodat pe piele?

– Foarte greu, mai ales piele pe piele. Pielea este groasă, se sparge mai greu decît stofa. Acul intră mai greu în material. Greu de făcut sînt şi broderiile pe care le facem din piele, numai din foarfecă.

– La maşină ce coaseţi atunci?

– Doar pieptarele de lucru le coasem cu maşina. În rest, totul se face manual.

– Va deranjează mirosului de piele de oaie?

– M-a supărat un pic, la început, dar m-am obişnuit repede cu el.

Un pieptar brodat se vinde cu 700 de lei

– Brodatul pieptarelor şi cojoacelor de la cine l-aţi învăţat?

– Cusutul l-am învăţat de la un om în vîrstă din Chesău, încă din tinereţe. Cusutul pe piele e un pic mai greu, pentru că acul se împinge mai greu. Mi-a plăcut de mică să lucru pieptare, mai ales cele de port popular. După ce m-am măritat cu bărbatul meu, am trăit din meseria asta. El prelucrează pieile şi coase la maşină, iar eu fac toată munca manuală, de la vopsit la confecţionarea nasturilor din piele.

– De cît timp lucraţi în atelier?

– De 13 ani, de cînd ne-am căsătorit. Spre deosebire de ţesut şi cusut pe pînză sau stofă, pielea nu poate fi lucrată în casa în care locuieşti.

– Se mai găsesc în magazine ustensilele şi materialele de care aveţi nevoie?

– Din ce în ce mai greu. Aţa de cusut, arniciul, care se vindea în toate prăvăliile, acum se găseşte doar la “Central”. Acele cu trei vîrfuri le aducem de afară. Nasturi nu prea găsim, doar la Sic se mai fac din aceştia, metalici.

– Cu cît vindeţi un pieptar brodat pentru femei?

– Cu 700 de lei.

– Cam cît o jachetă de firmă. Nu-i prea puţin?

– Este puţin, dar ştie toată lumea că nu mai este plătită munca manuală.

Maria SÂNGEORZAN