Mereu pe cai mari…

… dar fără cai!

E şi asta o strategie existenţială tîmpită, e drept, dar mai ales de neînţeles cînd o ţii „langa”, periindu-ţi grijuliu naivităţile, infatuările şi vanităţile.

Oare chiar ţine de naivitate? Sau de prostie? Căci, în fond, naivul nu-i decît un om neinformat, care „nu ştie”, dar care, aflînd, se poate educa, schimba, cizela, prospera, evolua. Prostul, însă, repetă greşelile una-ntruna, fiindcă e incapabil să judece corect. Mai există o categorie de Mereu pe cai mari… dar fără cai: vanitosul! Cel care, orgolios şi fudul se laudă mincinos într-atît, încît se prosteşte şi pe sine. ştiţi cum zic psihologii mari azi; „Ai grijă că te aude Subconştientul! şi te şi ascultă!”. Adică execută prompt sugestia pe care o ia ca pe un ordin ferm. E ştiinţă pură.

Ei, dar ce-i pasă de asta celui care s-a obişnuit încă din comunism cu meteahna? O trece copiilor, nepoţilor şi-ar fi în stare să şi-o bage în ADN chiar pînă şi stră-strănepoţilor din anul stelar 3785! Ce vreţi, năravul e greu, e covîrşitor şi pe deasupra şi ispititor!

Cum să nu te dai mare – rotund – umflat – fercheş şi deştept, cînd e atît de uşor să faci asta, mai ales cînd n-ai nici un motiv? Îţi oblojeşti aşa, cumva, tîrîş-grăpiş frustrările, resemnările, obidirile, umilirile, jignirile, ofensele, palmele vieţii! „E omenesc!” – ai fi tentat să crezi, dacă n-ai şti cît e de periculos, de ridicol şi de tîmpesc.

N-am întîlnit, aproape, mamă cu copilul plecat prin cele străinătăţuri pentru obsedantul „dream”, să nu se laude cu cît de „cel mai cel” şi „cea mai cea” a ajuns odrasla sa. Ca să afli apoi (totul se află) că nu-i chiar aşa, ba uneori e fix invers. Din păcate.

N-am întîlnit politicieni să nu se laude cît îi ţine gura sau bojocii de cum „va face şi va drege”. şi cînd a fost acolo sus, la guvernare – ce a făcut? Sau cînd e? Mereu pe cai mari… dar fără cai!

N-am întîlnit şef pus pe pile, telefon greu sau o sacoşă de bani să nu se laude cu cît de nemaipomenit a lucrat – făcut – condus. şi? Unde-s… caii? Căci de lucrat n-a lucrat, că n-a ştiut, de făcut n-a făcut decît tîmpenii, de condus n-a condus, că nu s-a priceput şi nici nu s-a lăsat dus, acolo-i bătut în cuie în timp ce Valoarea e umilită, înjosită şi prost plătită. Cine nu s-a săturat de impostură, infatuare şi neprofesionalism în afară de ei? Mereu pe cai mari… dar fără cai!

N-am întîlnit umor mai superb decît ultimele cuvinte ale unor mari personalităţi ale Culturii şi Istoriei: Humphrey Bogart: „N-ar fi trebuit să trec niciodată de la scotch la Martini!” sau Cehov: „Nu am băut şampanie de mult timp, Salvador Dali: „Unde e ceasul meu?” sau Napoleon: „Franţa, armata şi Josefine!”. Da… Mereu pe cai mari… dar fără cai!

N-am întîlnit genii foarte disciplinate şi nici care să se laude cu asta. Nu lucrau ca oamenii obişnuiţi, nu gîndeau ca oamenii obişnuiţi şi nici măcar nu dormeau ca oamenii obişnuiţi, dar nu se lăudau cu asta. Freud dormea 6 ore rupte, Balzac, Hugo, Beethoven, Ceaikovski, John Milton – 8 ore foarte rupte şi disparate aiurea, risipite pe întreg parcursul a 24 de ore, Napoleon – 4 ore, Mircea Eliade – 4 ore. Ei, uite că ei erau, totuşi, Mereu pe cai mari… şi aveau şi cai!

N-am întîlnit frază mai frumoasă la un savant ca la Einstein: „Vroiam să văd cum a făcut Dumnezeu Lumea, cum funcţionează”. El nu se întreba dacă există Dumnezeu, ştia că există. Nu degeaba era Mereu pe cai mari … şi avea şi cai!

N-am întîlnit prea des ilarităţi aşa de mari ca numele unor oameni trecute în buletin de părinţi: Paracetamol, Găleată, Ministru, Poliţia (nume de fată), Ancheta etc. Există şi o statistică ilară: 4600 de nume Curcă, 50 de nume Gunoi, 540 de nume Sulică, 61 de nume Găinaţ şi altele, de-i este ruşine colii de hîrtie să suporte. Educaţia ce păzeşte în România? Da… Mereu pe cai mari… dar fără cai!

N-am întîlnit „perle” mai superbe la examenul de BAC ca: „Anul cu 365 de zile se numeşte biseptol”. Sau „Creierul e un organ oarecum indispensabil corpului”. Cum pot termina un liceu nişte oameni care habar n-au de mai nimic? Cum s-a putut coborî într-atâît învăţămîntul românesc, altădată foarte serios şi foarte respectat? Ei, da, a rămas în multe locuri doar forma: Mereu pe cai mari… dar fără cai!

N-am întîlnit om mai curios ca Platon, care cu mintea lui frumos gînditoare aşeza femeia între bărbat şi animal! Nici cu Aristotel nu mi-e ruşine. Socotea femeia un mascul imperfect şi mutilat. Iar Shakespeare, dragul de el, a pus cireaşa pe tort: femeia e o mîncare pentru zei gătită de diavol! Mereu pe cai mari, minunaţilor, vă iubesc şi vă admir, dar… unde-s, în cazul ăsta, caii?

N-am întîlnit înţelepciune mai mare: tot ce contează la sfîrşitul călătoriei noastre pe Pămînt este ce ai iubit, cît ai iubit!… Ei, la cîţi ne dă mîna să zicem: Mereu pe cai mari… şi caii? Ce fel de cai? Poney, mîrţoagă, calul alb, calul negru, inorogul, lipsa desăvîrşită a calului sau…?

Stela-Maria IVANEŞ