Memento Braşov 15 noiembrie 1987

Revenire necesară la o mărturie fundamentală, ignorată în continuare de istorici, parchetul militar dar şi de Asociaţia 15 Noiembrie 1987, din Braşov.

Mă aflu din nou, ca în fiecare an, în preajma datei de 15 noiembrie, în faţa acestui exerciţiu, recunosc, pentru mulţi inconfortabil, de anamneză, şi individuală, dar şi colectivă. „Vraja” – căci, să recunoaştem, există şi o vrajă, o fascinaţie a răului alipită celei specific eroicului – se poate risipi. A fost o perioadă în care îmi aminteam o anumită clipă a zilei aceleia de 15 Noiembrie 1987 sub semnul magicului. Era la puţine minute după ce trupele speciale de securitate, „antitero”, echipate cu căşti albe, scuturi şi bastoane electrificate, tocmai desantaseră în centrul Braşovului şi, metru cu metru, „eliberau” spaţiul cuprins între sediul comitetului judetean de partid, clădirea Liceului „Unirea”, sediul comitetului municipal de partid şi al primăriei, clădirea „Modarom”, Hotel „Capitol” şi clădirea Teatrului Dramatic, operaţiune în cursul căreia se efectuau şi primele arestări de către cadre ale Securităţii şi Miliţiei, infiltrate „în civil” printre protestatari. Încercam să scap din „încercuire” pe direcţia Teatrului Dramatic, la care eram, la acea dată, angajat ca referent literar, dar am realizat repede că intrarea laterală, a „actorilor” (ca de altfel şi cea principală) era baricadată. Astfel că nu mai aveam alt culoar „de fugă” decît spre zidul de cărămidă tencuită, înalt de aproape trei metri, ce despărţea micul parc din vecinătatea Teatrului de un mic cimitir. Cu cîţiva paşi înaintea zidului am auzit o voce şuierîndu-mi în ceafă: „Fugi mai repede, în p… mă-tii, că dacă te prind trebuie să te predau!”. Era un locotenent în uniformă, însoţit de doi soldaţi cu viziere şi scuturi, care tropăiau apocaliptic în spatele meu. În momentul acela toate funcţiile creierului meu s-au blocat. Probabil, ca o reacţie de protecţie în faţa unei primejdii de moarte. Dar, după cîteva secunde, m-am trezit de cealaltă parte a zidului, printre monumente funerare vechi, cu inscripţii în limbile germană şi maghiară, evident protestante. Ani la rînd am „vizitat” zidul acela şi nu înţelegeam cum am reuşit să-l escaladez! În cele din urmă am acceptat că „o mînă divină” m-a smuls din situaţia aceea care îmi punea viaţa în pericol! (Am mai trăit acelaşi sentiment, într-o situaţie echivalentă, doar în decembrie 1989.) Acum, la capătul acestui exerciţiu de memorie, ca şi cum aş fi reuşit o „regresie” terapeutică în timp, aş spune că, mai degrabă, urmăritorii mei m-au „catapultat” pur şi simplu peste zid, evitînd astfel să îndeplinească un ordin pe care, se vede, nu-l agreau deloc!

Citiţi în rîndurile de mai sus şi o pledoarie pentru exigenţa ca evenimentele majore ale istoriei să fie scrise de istorici profesionişti. Neînregimentaţi, nesubordonaţi decît adevărului istoric, care pot să-şi pună în paranteză propria subiectivitate şi eventuale implicări personale.

Iată, însă, că depoziţia unui martor neaşteptat, indirect şi direct totodată, făcută în noiembrie 2010 m-a adus, fără nici o „vrajă”, cu picioarele pe pămînt. Pe pămîntul patriei mele!

Este vorba despre mărturia unui soldat, şi nu a unui ofiţer sau gradat oarecare, chiar dacă trecuseră, iată, 23 de ani de la „evenimente”!

Acesta începe citînd (deja prea cunoscute) cuvintele Monicăi Lovinescu: „Acuma, cred că nu putem despărţi Braşovul de faptul că dacă s-a aflat tot ceea ce s-a petrecut la Braşov în amănunţime, cu date, cu precizie, o datorăm curajului unui om (…), care în momentul în care gazetarii occidentali nu puteau să vorbescă la Braşov cu nimeni, toată lumea era terorizată, erau evitaţi gazetarii occidentali, nu numai că i-a primit, i-a luat acasă la el pe gazetarii occidentali dar, în L’Evenement du jeudi, graţie lui, toată desfăşurarea evenimentelor de la Braşov cu o precizie care nu este numai a unui martor, ci şi a unui sociolog, s-a aflat în acele pagini excepţionale”.

Nu uită să-l „deconspire“, cum o făcuse, de altfel şi Monica Lovinescu, şi jurnaliştii de la L’Evenement du jeudi, Michel Labro şi Alexandra Lavastine, „omula cela a fost Vasile Gogea…”

Dar ceea ce urmează este, aşa cum a subliniat la data mărturisirii publice (pe blogul meu, Gogea’s Blog, în 12 noiembrie 2010), istoricul Ovidiu Pecican: “Ca istoric, dragă Dane (e vorba despre poetul Dan Moşoiu, redactor la Radio Cluj, n.m.V.G.), îţi mulţumesc pentru importantissima precizare. În general, chiar şi atunci cînd n-au ajuns să scoată armele în stradă, trupele de ordine implicate în evenimente păstrează cu mare atenţie tăcerea. Mă gîndesc că în cei 20 de ani şi ceva scurşi (s-au făcut 35, iată! n.m. V.G.) de la evenimente, măcar un ofiţer sau subofiţer al armatei noastre putea atrage atenţia asupra mobilizării anumitor trupe de Securitate din capitală pentru a „pune la pămînt” Braşovul sub insurecţie. Uite că asta nu s-a întîmplat pînă acum, ceeace „rimează” bine cu angajarea oştirii noastre în asaltul asupra civililor Timişoarei, pe Calea Girocului şi în alte părţi, în decembrie 1989. Să nu mi se mai vorbească mie despre onoare militară pe Dîmboviţa și la Carpaţi, dacă un soldat îşi pune probleme de conştiinţă în legătură cu ordinul revocat în acele zile, iar uperiorii lui nu.”

Iată mărturia „soldatului” de atunci, poetul și prozatorul, jurnalistul radio binecunoscut de azi, Daniel Moşoiu: ”Noiembrie 1987 m-a prins într-o unitate militară (de securitate, precizez – n-a fost alegerea mea, deşi Comisia de încorporare m-a întrebat cam pe unde aş vrea să fac armata; am răspuns: cât mai aproape de casă; bine, atunci o să te trimitem la Tulcea; m-au trimis, din Zalău, în Capitală…) în Bucureşti, aveam câteva luni de armată. La un moment dat, s-a dat semnalul: alarmă! alarmă! Şi nu era un simplu exerciţiu, cum credeam. Am fost „echipaţi” ca de razboi. În încărcătoare aveam gloanţe adevărate. Îmbarcaţi în camioane, am pornit urgent la drum. Am aflat doar că plecăm la Braşov, nu ştiam de ce şi pentru ce. Mai apoi, nu ştiu cum, s-a răspândit în unitate vestea revoltei de la Braşov. Revenind, am mers două-trei ore, îngrămădiţi în camioanele cu copertină, după care, brusc, maşinile s-au oprit, au întors şi au făcut cale întoarsă. Am înţeles mult mai târziu: revolta de la Braşov fusese înăbuşită, nu mai era nevoie de „ajutorul” nostru…

Dar, de atunci, n-am încetat să mă întreb: ce-aş fi făcut, dacă…”

Da, aş vrea să aud această întrebare pusă de cine e în drept şi, mai ales, acelora care ar trebui obligaţi să răspundă! Chiar şi acum, după 35 de ani!

Vasile GOGEA

Brașov 1987 – prologul Revoluţiei Române din Decembrie 1989

Pentru o mai bună înțelegere a rândurilor de mai sus, să ne reamintim că revolta anticomunistă din Braşov, socotită de Virgil Ierunca “prologul Revoluţiei Române din Decembrie 1989”, a început, de fapt, în seara zilei de 14 noiembrie, zi ”de salariu”, când muncitorii de la o secție a uzinei Steagul Roșu, care și-au primit doar jumătate din bani, au decis să nu mai lucreze, iar schimbul de noapte nu a pornit utilajele. Ei au încercat, fără succes, să obțină lămuriri de la conducerea întreprinderii, iar dimineața, când au sosit muncitorii din schimbul I, starea de nemulțumire s-a accentuat. Oamenii au spart geamurile clădirii administrative a întreprinderii, după care, unii dintre ei, circa 400 de persoane, au pornit spre Consiliul Județean al P.C.R., scandând la început „Vrem mâncare și căldură!”, „Vrem banii noștri!”, „Vrem mâncare la copii!”, „Vrem lumină și căldură!” și „Vrem pâine fără cartelă!”, prentru ca apoi să se ajungă la lozincile „Jos Ceaușescu!”, „Jos comunismul!”, „Jos dictatura!” sau „Jos tiranul!”. Pe parcurs, coloanei de manifestanți i s-au alăturat și alți cetățeni – 15 noiembrie era zi de alegeri a deputaților în Consiliul Popular la județului Brașov -, dar și agenți infiltrați ai Securității. Oamenii au devastat clădirea primăriei și a Comitetului Județean de Partid și, printre altele, au aruncat în stradă portretele lui Ceaușescu și alimente ”de lux” (salam de Sibiu, cașcaval, banane, portocale) de la cantina Partidului. În piața din centrul orașului au fost incendiate înregistrări de propagandă și documente de partid, iar primarul Calancea și un milițian au fost bătuți. Pe la orele prânzului au sosit forțele de securitate și armata, care au înconjurat zona centrală și i-au împrăștiat prin forță pe protestatari, folosind inclusiv gaze lacrimogene. Au fost arestate circa 300 de persoane, iar 61 dintre acestea au primit sentințe cuprinse între 6 luni și 3 ani de închisoare, fără privare de libertate, cu executare la locul de muncă în alte întreprinderi din țară. Mulți dintre cei arestați au fost bătuți și schingiuiți în timpul anchetelor.

La câteva zile după revoltă, trei studenți de la Facultatea de Silvicultură – Cătălin Bia, Lucian Silaghi și Horia Șerban – au afișat în fața cantinei o pancartă pe care scria: „Muncitorii arestați nu trebuie să moară”. Au fost arestați imediat, însă în campusul studențesc au apărut grafitti și manifeste de solidarizare cu revolta. Au fost făcute șapte arestări, soldate cu anchetarea și exmatricularea studenților, care au fost trimiși ”acasă” și puși sub supraveghere, cu familii cu tot.

Inițial, în țară nu s-a auzit mare lucru despre ce s-a întâmplat la Brașov, prima relatare fiind făcută, în 17 noiembrie, de postul Radio Europa Liberă.

Vasile Gogea, unul dintre participanții la evenimente, a fost cel care a povestit ceea ce s-a întâmplat la Brașov gazetarilor francezi Michel Labro şi Alexandra Lavastine de la publicația L’Evenement du jeudi, numele său real fiind cunoscut abia după 1989, până atunci fiindu-i atribuit pseudonimul Virgil.

V. Dădulescu