Melinda Mitu, Sorin Mitu, Ungurii despre români

Autorii acestei lucrări nu sînt la prima carte despre această problemă. Dimpotrivă, am spune că ea vine în continuarea unor preocupări mai vechi, care au devenit statornice şi obsesive în cercetarea şi impunerea în mentalul colectiv a acestei „naşteri (a) unei imagini etnice”. Şi anume, în 1998, Melinda Mitu a mai semnat o investigaţie pe această temă privind „imagini şi clişee culturale din sec. al XIX-lea” privind „românii văzuţi de maghiari” , urmată de o alta în 2000 privind „problema românească reflectată în cultura maghiară”, după cum şi Sorin Mitu a trasat liniile directoare a „genezei identităţii naţionale la românii ardeleni”(1997). Cartea de faţă este, prin urmare, o sinteză cu caracter concluziv asupra acestui important subiect de relaţii reciproce, de geografii simbolice şi de construcţie a imaginii Celuilalt în istoriografia şi cultura/literatura poporului nostru. Primele consemnări despre valahii din Panonia şi Transilvania la venirea ungurilor aici pot fi întîlnite în cronica lui Simon de Geza şi Anonymus, dar tocmai pentru că datele sînt atît de evidente, faptul i-a deranjat pe oamenii politici revizionişti şi, în concluzie, relatările secretarului regelui Bela al IV-lea au fost puternic contestate. De altfel, ca o constatare generală sau ca un fir roşu conducător în cele două istoriografii este faptul că istoriografia maghiară trăieşte într-o închistare şi o izolare totală, nevoind să ia act de niciun fel de rezultat al arheologiei noastre, şi cu atît mai mult de fapte şi evenimente istorice obiectuale şi de interpretările lor din cărţile de istorie româneşti. Dacă unii dintre istoricii maghiari din trecut recunosc originea latină a românilor, alţii au încercat să minimalizeze teza originii noastre romane. E vorba de tratatele de istorie ale Academiei Maghiare lansate în ultimul timp, care susţin sus şi tare că noi am venit aici din sudul Dunării în medievalul timpuriu, făcînd astfel tabula rasa adevărul istoric. Alte capitole ale lucrării tratează relaţiile regilor maghiari cu domnii noştri după întemeierea principatelor de dincolo de munţi, multe dintre ciocnirile dintre cele două părţi soldîndu-se în favoarea românilor. Cu toate acestea mulţi dintre politicienii maghiari au desconsiderat elementul românesc, tratîndu-l cu dispreţ ca unul adus „în stare de servitute”. Din această postură relaţiile dintre stăpîn şi iobag, oficializate pe timp de mai multe secole, au proliferat o imagine negativă asupra românilor, colportată apoi cu obstinaţie, deşi unii dintre reprezentanţii lor, Iancu de Hunedoara, Olahus, regele Matia etc. se bucură de consideraţie. Imaginea românilor în presa maghiară fluctuează în funcţie de ideile politice, determinînd un „portret robot al românilor” cu relele şi cu bunele lui, în cadrul căruia se strecoară şi multe elemente pozitive, privind aspectul frumos al femeilor, obiceiurile etnografice, dansul şi muzica lor. Deşi românii sînt văzuţi la modul primordial ca popor de agricultori şi consumatori de mămăligă, trăind într-o înapoiere crasă. Delăsarea, incultura, starea clerului, locuitul în colibe şi în sate suspendate în timp, dominate de superstiţii şi lipsiţi de un învăţămînt eficient i-a adus într-o stare de dezvoltare rudimentară. Deşi unii comentatori recunosc că situaţia lor economică şi simplitatea modului de trai se datorează opresiunii seculare la care au fost supuşi secole de-a rîndul, alţii înnegresc mult tabloul social punîndu-l exclusiv pe seama unui profil psihologic ereditar. Imagile pozitive şi consideraţiile obiective se îngemănează şi se împletesc cu cele negative, cu acuze multiple, născute din ideea că „românii nu puteau fi consideraţi aproape niciodată ca parteneri valabili, aflaţi pe o poziţie de egalitate”, în timp ce maghiarii se socotesc „popor civilizat, european, angajat pe calea modernizării, în timp ce românii, potrivit imaginii maghiare, se aflau într-o stare primitivă, etnografică, dovedind în plus şi un puternic conservatorism şi ataşament faţă de tradiţiile înapoiate”. E bine să se sublinieze că această stare de subcultură şi de înapoiere economică la care se face referire se datorează politicii de maghiarizare forţată şi de dispreţ faţă de valorile celuilalt, stare întreţinută cu bună ştiinţă de o oligarhie maghiară obtuză şi o tradiţie feudală condamnabilă, prezentă în sistemul social promovat chiar şi în ziua de azi. Recent, cu prilejul sărbătoririi a 150 de ani de la apariţia „Familiei” lui Iosif Vulcan, am făcut o vizită în satul Letea Mare din Ungaria, unde tatăl scriitorului a funcţionat ca preot greco-catolic. Am fost întîmpinaţi de preşedintele autodeterminării româneşti de acolo, dl Crişan Gabor, care nu ştia nici o vorbă românească. Ne-a spus că întreg satul este astăzi maghiar. Aceasta nu mai e istorie, ci realitatea crudă!

Mircea POPA