MAXIM DUMITRAȘ – Să locuiești golul cu privirea

În seara de 8 octombrie, în sălile de expoziții temporare ale Muzeului de Artă Cluj-Napoca, s-a deschis expoziția Absențe încercuite, semnată de Maxim Dumitraș și realizată în dialog cu Mihai Pop. Prezentată în spațiul Palatului Bánffy până la 25 octombrie, expoziția aduce sculptura artistului într-o relație directă cu arhitectura muzeului: cu succesiunea încăperilor, perspectivele, pragurile, distanțele și, mai ales, cu golurile pe care lucrările le activează.

Haiku-uri sculpturale

Există artiști care construiesc forme și artiști care construiesc condițiile în care o formă poate apărea. Maxim Dumitraș aparține, într-un sens profund, celei de-a doua categorii.

Mihai Pop îl numește „un bun gospodar”. Formula depășește ideea de îndemânare practică și definește o etică a lucrului: capacitatea de a observa, de a păstra și de a transforma fără să anulezi ceea ce ai primit. Pentru artist, materia nu este o suprafață neutră. Lemnul, obiectul sau locul poartă deja un timp, o proveniență, urme și memorie, iar artistul nu încearcă să le șteargă, ci să le lase să lucreze în interiorul operei.

De-a lungul deceniilor, Maxim Dumitraș și-a construit propriile condiții de lucru: Muzeul de Artă Comparată din Sângeorz-Băi și atelierul din munte, deschis către natură și procesele ei. Între aceste spații există o relație de continuitate. Ceea ce într-un loc apare ca obiect, urmă sau mărturie a unei lumi construite de om, în celălalt devine materie vie, supusă altor ritmuri și transformări.

Natura nu este doar material, ci devine un prieten-participant. Maxim Dumitraș îi urmărește ritmurile, îi orientează creșterea și intervine fără să-i anuleze autonomia. Un exemplu este copacul pe care l-a urmărit timp de opt ani, ghidându-i crengile până când acestea au ajuns să contureze forma unui pește. Sculptura se naște astfel dintr-un timp împărțit între intenția artistului și creșterea plantei.

Forma absenței

În Absențe încercuite, această preocupare pentru materie, timp și spațiu se concentrează în jurul unei forme simple: cercul. Maxim Dumitraș lucrează cu relația dintre ceea ce este prezent și ceea ce lipsește. Materia nu umple pur și simplu spațiul, ci îl decupează și îl face vizibil. Golul din interiorul sau din jurul cercului devine parte a lucrării.

Cercul este, în același timp, limită și deschidere. Separă interiorul de exterior fără să le rupă complet unul de celălalt. Privirea trece de la materialul sculpturii la spațiul pe care aceasta îl delimitează, iar ceea ce părea inițial un simplu gol capătă greutate vizuală. Sculptura există nu doar prin ceea ce ocupă, ci și prin ceea ce lasă liber.

Pavel Șușară surprinde această relație: „Dumitraș construiește, cu mijloace minimale, o sculptură a limitei: între plin și gol, între văzut și nevăzut, între existență și non-existență. Iar ceea ce rămâne în cele din urmă nu este obiectul, ci tensiunea inteligentă dintre ceea ce vedem și ceea ce forma ne obligă să gândim.”

La Cluj, această dimensiune este amplificată de arhitectura Palatului Bánffy. Maxim Dumitraș nu tratează muzeul ca pe un simplu recipient pentru lucrări, ci lucrează cu ceea ce spațiul îi oferă. O lucrare se vede dintr-o alta, un gol deschide o perspectivă, o umbră prelungește o formă, iar o sculptură poate dispărea pentru o clipă pentru a reapărea în încăperea următoare. Privirea este condusă de la un obiect la altul, prin spațiul dintre ele.

Expoziția poate fi privită astfel ca o succesiune de haiku-uri sculpturale: forme concentrate, gesturi minimale și tăceri între obiecte. Nu există dorința de a ocupa întregul spațiu. Fiecare intervenție lasă loc unei alte forme, unei alte perspective sau unui alt sens.

În cercul luminii

În sculptura lui Maxim Dumitraș, umbra nu este un efect secundar al luminii, ci participă la existența lucrării. O formă își schimbă conturul și prezența odată cu lumina. Umbra o prelungește, o dublează sau o deformează. Lucrarea nu este complet fixată: se schimbă odată cu locul, cu lumina și cu poziția celui care privește.

De aici poate fi înțeleasă și apropierea de Brâncuși, nu ca influență directă sau model formal, ci ca un prag către o sculptură preocupată de esențializare. Forma poate depăși obiectul care o conține și poate continua în lumină, în spațiu sau în imaginația privitorului.

Poate că acesta este și sensul profund al titlului Absențe încercuite. Golul nu este ceea ce rămâne după dispariția formei, ci ceea ce îi permite să apară. În fața lucrărilor lui Maxim Dumitraș, privirea nu se oprește la marginea obiectului. Intră în cerc, urmărește umbra, traversează spațiul dintre două lucrări și revine asupra unei forme deja întâlnite. Sculptura devine astfel o experiență a timpului, a spațiului și a privirii.

Un copac crescut timp de opt ani. O materie așezată cu răbdare. Un obiect care nu se lasă epuizat dintr-o singură privire. Un gol care capătă margine fără să înceteze să fie gol. Forma nu se încheie acolo unde materia se oprește. Continuă în umbră, în spațiul din jur, în memoria privirii și în ceea ce rămâne după ce nu mai privim obiectul.

Silvia Suciu

Credite fotografice: Silvia Suciu