Mărturii de credință ale Fericiților Episcopi martiri ai Bisericii Române Unite

Duminică, 5 iunie 2022, în Duminica a 7-a după Paști, Biserica Greco-Catolică face pomenirea Fericiților Episcopi martiri greco-catolici români. Este prima duminică după sărbătoarea din 2 iunie, ce le-a fost dedicată, în amintirea momentului istoric din anul 2019, când, pe Câmpia Libertății, la Blaj, Sfântul Părinte Francisc celebra beatificarea Episcopilor: Valeriu Traian Frențiu, Vasile Aftenie, Ioan Suciu, Tit Liviu Chinezu, Ioan Bălan, Alexandru Rusu și Iuliu Hossu, pe care-I declara public „fericiți martiri pentru credință”.

Episcopii greco-catolici, pe atunci în număr de șase, au fost arestați în toamna lui 1948. Între preoții arestați atunci se afla și cel care va fi al șaptelea episcop, Pr. Tit Liviu Chinezu. Cu toții știau ce va urma, știau că sunt chemați la suferință și chiar la moarte pentru credință. Au pășit pe drumul ce li se deschidea fără ezitare.

La ultima întrunire a Consiliului Ierarhilor greco-catolici înainte de scoaterea în afara legii a Bisericii Române Unite, în 24 iulie 1948, ei adresau credincioșilor acestei Biserici o scrisoare în care afirmau: „Trebuie și avem datoria să suferim dacă este necesar, poate ofense, poate bătăi, poate chiar închisoare, sărăcie, pentru că aceasta înseamnă a da glorie lui Dumnezeu, înseamnă a arăta iubire adevărată și totodată înseamnă a dobândi, încă din această viață, garanția, după o suferință trecătoare, pentru nemăsurata fericire eternă, pentru că «suferințele de acum nu sunt comparabile gloriei viitoare care se va arăta în noi» (Rm 8, 18).

Fiecare a dat propria mărturie: Episcopul Valeriu Traian Frențiu, consacrat la 14 ianuarie 1913 ca episcop de Lugoj și, din 1922, numit Episcop de Oradea Mare, era arestat la 28 octombrie 1948 la sediul său episcopal și dus în arestul Ministerului de Interne din București. A traversat, timp de doi ani, regimul aspru de detenție din Închisoarea Sighetului. Aici, în celula 44, a trecut în Patria Cerească, la11 iulie 1952. Episcopul Iuliu Hossu și-l amintea: „Iubitul nostru frate ÎPS Valeriu era mai greu suferind cu inima; de multe ori, noaptea ședea pe pat ceasuri de-a rândul, când se simțea mai rău; (…) suporta toate fără nici o nerăbdare, liniștit întru toate; dacă îl întrebam dacă are dureri, răspundea totdeauna că pentru aceasta suntem aici, ca să suferim”.

Episcopul Vasile Aftenie era consacrat, la 6 iunie 1940, episcop auxiliar de Făgăraș și Alba Iulia. După ce a fost arestat, în 28/29 octombrie 1948, celor ce au încercat să-l convingă să renunțe la unirea cu Roma le-a spus: „Credința nu este o cămașă pe care să o dezbraci seara și să o reîmbraci dimineața”. Mărturisea, închis fiind, că „nici moartea nu-l va face să se lepede de credință”. La 2 iunie 1949 era dus în subsolul Ministerului de Interne din București, unde a fost supus unor interogatorii dure și torturi. În 25 martie 1950, după o noapte întreagă de anchetă, a suferit un atac cerebral. A murit în 9/10 mai 1950, în spitalul Mănăstirii închisoare Văcărești, fără să se lepede de credință.

Episcopul Ioan Suciu, supranumit Episcopul tinerilor, a fost consacrat în Catedrala din Oradea, la 20 iulie 1940, ca Episcop auxiliar de Oradea Mare. La 18 decembrie 1946 a fost numit, de către Papa, Administrator Apostolic al Arhieparhiei de Făgăraș și Alba Iulia. Prin predici, conferințe, scrisori pastorale, s-a împotrivit cu hotărâre persecuțiilor regimului comunist față de Biserica sa. Le cerea credincioșilor să nu se lase amăgiți, să nu-și pună iscălitura pe nici un fel de hârtie, îi îndemna: „Este ceasul eroismului creștin pe pământul României (…) Ridicați-vă batalioane de conștiințe creștine, de inimi și vieți: Cetatea Bisericii în Neamul Românesc este lovită de fiii întunericului. Nu vă întristați, nu șovăiți și nu vă înfricați (…) Luptați pentru ceea ce este mai scump pe acest pământ. Luptați pentru patrimoniul de adevăr veșnic de lumină”. Se stingea din această viață, rugându-se, în celula 44 a Penitenciarului din Sighet, la 27 iunie 1953, înconjurat de confrații episcopi.

Episcopul Tit Liviu Chinezu, doctor în Filosofie și licențiat în Teologie la Roma, a fost consacrat în taină de către Episcopii ÎPS Valeriu Traian Frențiu, PS Iuliu Hossu și PS Ioan Suciu, la 25 aprilie 1949, fiind în arest la Mănăstirea Căldărușani. După hirotonirea episcopală trimitea în secret un bilet nunțiului apostolic, în care afirma: „Îmi ofer viața pentru a-I sluji lui Petru cu toată deschiderea și sinceritatea”. La 25 mai 1950 a fost dus la Sighet, unde, la rândul său, a suportat cu seninătate suferința și boala, consolând și ajutând pe ceilalți deținuți și trăind o viață spiritual profundă, așa cum afirmau colegii de celulă. În 15 ianuarie 1955 trecea la Domnul în celula de izolare, 62.

Episcopul Ioan Bălan, consacrat la 18 octombrie 1936, ca episcop de Lugoj, era arestat la 28 octombrie 1948. În cei aproape 11 ani de detenție și domiciliu forțat, dintre care 5 în Penitenciarul Sighet, a avut forța de a nu se plânge niciodată, oferind suferințele pentru Biserica persecutată. A răspuns ferm Patriarhului ortodox care i-a vizitat pe Episcopii greco-catolici la Dragoslavele, că „argumentele” aduse pentru a li se cere să treacă la o altă credință, arestarea și întemnițarea, „nu sunt metodele lui Cristos”. A murit în 4 august 1959, în timp ce se afla în domiciliu obligatoriu în Mănăstirea Ciorogârla.

Episcopul Alexandru Rusu a fost consacrat, în 1931, episcop de Maramureș. Pentru atitudinea sa în apărarea credinței a fost persecutat de Securitate. I-a fost rechiziționată chiar și reședința episcopală din Baia Mare, ca urmare a unui proces înscenat. A fost arestat la Baia Mare, la 29 octombrie 1948 și dus la Ministerul de Interne din București. Era începutul unui șir lung de locuri de detenție, în jur de 15, inclusiv Penitenciarul Sighet unde se practica un regim de exterminare. La 9 mai 1963 a murit „fericit” la Penitenciarul din Gherla, oferindu-și, cu ultimele cuvinte, „jertfa vieții pentru libertatea Bisericii Greco-Ca…”, cum a istorisit un martor al acelor momente.

Episcopul Iuliu Hossu a fost consacrat, la 4 decembrie 1917, episcop de Gherla iar din 1930, odată cu mutarea sediului episcopal de la Gherla la Cluj, a devenit episcop de Cluj-Gherla. Arhiereu mult iubit de popor, personalitate a vremii, desemnat să vestească românilor Marea Unire de la 1 decembrie 1918, a fost senator de drept și membru al Academiei Române. Era arestat în noaptea de 28/29 octombrie 1948, la București. Imediat după arestare, a dat „mărire Domnului” pentru „această mare cinste a temniței pentru credință”. A răspuns tuturor celor ce i-au cerut să-și lepede credința: „credința noastră este viața noastră”. După aresturi, domicilii obligatorii și aproape cinci ani în Închisoarea Sighetului, și-a petrecut ultima parte a vieții în domiciliu obligatoriu la Mănăstirea Căldărușani, rugându-se lui Dumnezeu și neîncetat cerând celor în drept libertatea Bisericii sale. Aici a redactat caietele memoriilor, care după 1990 au văzut lumina tiparului, adevărat testament spiritual încredințat posterității. În 1969 a primit vestea numirii sale ca și Cardinal al Bisericii Catolice. „Mulțumind profund Sfântului Părinte pentru că se gândise la el, a refuzat să plece la Roma, spunând că Biserica fusese întotdeauna viața lui și nu putea să o părăsească… simțea că nu trebuie să se despartă de turma sa” (Positio Super Martyrio, vol. I, p. 665). A trecut la Domnul în 28 mai 1970, în Spitalul Colentina din București, spunând ultimele cuvinte: „Știu cui am crezut…”.

Pentru rugăciunile Fericiților Episcopi greco-catolici români martiri pentru credință, Hristoase Dumnezeule, îndură-Te de noi și ne mântuiește!

V.S.