Maria Vaida-Voevod, Badanta

Ceea ce e de apreciat de la bun început la apariţia acestui nou volum al prozatoarei clujene este dexteritatea şi rapiditatea cu care a făcut saltul de la proza scurtă la roman (Badanta, roman Ed. Risoprint, 2016). E adevărat că se putea bănui acest lucru încă de la lectura volumului de nuvele, publicat anterior, unde, în unele cazuri, minuţia disecării stărilor sufleteşti, atenţia acordată ritmului şi construcţiei de ansamblu întrezăreau calităţile unui constructor pe mari suprafeţe epice. Domeniul predilect de observaţie cu care ne-a surprins atunci a fost excepţionala ştiinţă de a explora sufletele celor ajunşi la capătul vieţii. Galeria de bătrâni pe care ne-a oferit-o atestă atât măiestria de a oferi o picturalitate goyescă a faunei umane, cât şi acea privire înţelegătoare şi plină de compasiune cu care şi-a înconjurat personajele, oferindu-le şansa unei redempţiuni. Nu a lipsit pe alocuri nici zâmbetul şăgalnic şi conspirativ, nici şarja ironică şi grotescă prin care pictura tipurilor aparţinând zonelor umane decrepite îngăduia analiza mai de aproape a unor eroziuni lente, sau a unor sincope existenţiale caracteristice. Autoarea a făcut dovada că posedă în cel mai înalt grad tehnica clar-obscurului, că ştie să pună petele de culoare acolo unde trebuie şi că plierea pe cutele numeroase ale acestei categorii de vârstă, pe ascunzişurile şi faldurile complicate ale sufletelor lor agonizante, se face printr-o bună artă a surprinderii şi încorporării detaliului. Lumea bătrânilor, cu apucăturile şi ticurile caracterisitice, dar şi cu acel halo de taină mereu activată a fost păstrat şi în romanul de faţă, doar că autoarea a schimbat întrucâtva câmpul de observaţie, fixându-şi obiectivul asupra destinului contorsionat şi schimbător al lumii femeilor. Situaţiile cele mai obişnuite sunt acelea în care se pune în evidenţă relaţia dintre femeia în vârstă, de obicei femeie respectabilă, cu trecut încărcat de amintiri, populat de umbre ale neîmplinirii şi remuşcării, aflată într-o relaţie specială de dependenţă şi amiciţie cu femeia tânără care i s-a devotat ca îngrijitoare. Autoarea preferă pentru acestea din urmă termenul de badantă şi, în consecinţă, destinele celor două femei se încrucişează, se suprapun, se reduc la o singură linie de comunicare. Alter-egoul femeilor care încep să iasă din scenă este întreţinut cu bună ştiinţă de o serie de elemente complementare, sporind în mod inebranlabil seva de viaţă, continuitatea fluxului existenţial. Repunerea lor pe acelaşi palier este întotdeauna încărcată de semnificaţii şi simboluri bogate, care reverberează peste timp şi spaţiu. Geografia europeană şi în primul rând Roma şi lumea splendorilor italice ia locul celei autohtone, printr-o migraţie necontenită de personaje dinspre România. E o ştiinţă bine calculată a întrepătrunderii de respiraţii multiple, într-o mişcare caleidoscopică de etalare a unui preaplin sufletesc de tip exponenţial. Prin aceste permanente glisări şi întoarceri în timp se realizează un plus de autenticitate povestirilor, oferind stabilitate şi ordine în vieţile risipite, dezordonate chiar, care conferă o aură de magie destinului stăpânei, nuanţându-l şi amplificându-l. Starea infirmităţii şi a decăderii trupeşti deschide culoare puternice în jurul trupului fizic şi a trupului sufletesc, despre care ne vorbea altădată H.P Bengescu, sau mai recent, N.Breban cu În absenţa stăpânilor. Ideea centrală asupra căreia insistă poate fi redusă în ultimă instanţă la nevoia de ocrotire, de alipire sufletească faţă de cineva pentrru care ciclul vieţii se apropie de final. Aceasta e susţinută pe tot parcursul cărţii de o a doua temă, oarecum subiacentă şi care infuzează pe întregul parcurs momente de un veritabil dramatism, tradusă practic într-un proces complicat şi mereu îmbogăţit de „căutare a rădăcinilor”, de stabilire a traiectului existenţial identitar. O şi spune una dintre eroine la un moment dat: „oriunde te-ai afla să nu pierzi calea spre casă”; iar în altă parte se are în vedere „datoria faţă de casă, faţă de pământ, faţă de iosag”. Rezistenţa la înstrăinare este urmărită mai ales prin intermediul unor personaje plecate din România şi silite de împrejurări a-şi căuta un rost sau pentru a face sacrificii imense pentru copiii şi familia rămasă în ţară. Cazul femeilor plecate şi agresate prin străinătăţi devine un subiect dureros, puternic resimţit la nivelul acestei epopei a feminităţii care se confesează, cum afirmă una dintre ele: „Ar fi mai bine să mă ocup de bietu-mi suflet, în loc să încerc a-l pipăi pe-al altcuiva.” Episodul cu Vica este în acest sens revelator, deoarece el reface în ţesătura lui intimă multe din cazurile pe care acest tip de emigraţie ni-l furnizează. Sub raport compoziţional, romanul ne pune în faţa unor mişcări alternative de la suprafaţă spre adâncime şi invers. Personajele trec de la mobilitate la sedentarism şi acceptă cu uşurinţă claustrarea în case de epocă, cu mobilier vetust şi interioare burgheze, în spatele unor culoare de oglinzi în care destinele plurivoce se suprapun, astfel încât, la un moment dat, unul dintre personaje oferă cheia acestei polisemii: „Avem fiecare o identitate proprie cu mai multe feţe”. Acest procedeu epic, folosit cu multă artă şi cu o abilitate epică nedezminţită, întrucât nume şi destine se amestecă într-o caleidoscopie suculentă, ţine trează trama pe care ne-o furnizează. Francesca, Sidonia, Sofia, Alina, Ana, Lisa, Vica, Petra, Patricia etc. devin purtătoare ale unui simbol al fertilităţii, feminităţii şi perpetuării speciei, în unele cazuri, şi al uscăciunii şi sterilităţii sufleteşti, dar şi al cuvântului cu efecte în fabulaţie şi în restrângerea pasiunilor. Proza Mariei Vaida Voevod devine când mătăsoasă, când acut analitică, sprijinindu-se pe efecte şi nuanţe căutate, pe scheme ce trimit la reliefarea amănuntului de ordin sufletesc, prelungind agonia cuplurilor stranii, a călătoriilor şi a schimbării de decor, într-o Europă care acoperă tranzienţa şi refacerea cuplurilor sau a prieteniilor feminine, născătoare de neistovite rememorări. E, pe undeva, şi o revoltă subînţeleasă împotriva caselor părăsite, a copiilor abandonaţi de mamele zilelor noastre, o reîntoarcere chiar în genunchi la iarba verde de acasă, o pledoarie pentru inocenţă şi vis, pentru femeia misterioasă, evlavioasă şi purtătoare de mesaj clamoros, pentru care bătrâneţea propiu-zisă e doar un prag pentru refacerea din amintire a portretului sculptural al Bunicuţei eterne, cea care a alinat şi alintat copilăria fiecăruia dintre noi, căci lumea femeilor e o lume care perpetuează miracolul lumii şi ni-l face mai accesibil şi mai aparte.

Mircea POPA