MARIA IONIŢĂ: NANA

Înainte de a se afirma ca scriitoare, Maria Ioniţă şi-a creat renume ca dascăl. O viaţă a predat limba şi literatura română elevilor din Măguri-Răcătău şi din cătunele învecinate. Un dascăl model, cunoscut în ţară nu numai prin prestaţia de la catedră, ci, deopotrivă, prin multele-i iniţiative ca folclorist şi etnograf. Cartea vîlvelor (Legende din Apuseni), apărută în 1982 la Ed. Dacia, a ajuns pe biroul de lucru al lui Mircea Eliade, la Chicago. În 1986, Zoe Dumitrescu – Buşulenga, după ce a cunoscut-o, acolo în munte, unde îi primise pe elevii olimpici care au concurat la Cluj, a rămas impresionată de personalitatea profesoarei, identificînd în ea strălucitul model al dascălilor haretişti, acei minunaţi apostoli de la sate care au propovăduit, la începutul veacului trecut, dragostea de ţară şi respectul pentru tradiţiile neamului românesc. Între timp s-au schimbat multe şi în societatea noastră, şi în viaţa Mariei Ioniţă. Se consacrase, ca scriitoare de succes, încă înainte de revoluţie, cu cîteva cărţi de literatură pentru copii. Noi aşa o ştiam. Apoi, însă, o vreme, n-a mai publicat. Acum revine cu o proză care depăşeşte acest perimetru, dar nu se îndepărtează prea mult de el.

Nana este un volum de povestiri care pot fermeca, deopotrivă, cititorul adult şi cititorul copil. Pentru că o sinteză de inocenţă şi înţelegere superioară a lumii este însăşi autoarea. Nu sînt greu de identificat cele două spaţii narative în care acţionează personajele povestirilor. Primul este bine circumscris geografic: „În Munţii Gilăului, pe Valea Someşului Rece…”. Al doilea spaţiu narativ este mai vag determinat, dar poate fi, totuşi, dedus. Se află tot în zona Clujului, mai spre Cîmpie. Sînt spaţii familiare autoarei, fie prin obîrşie (Cojocna), fie prin adopţie (Măguri – Răcătău). În povestirile sale, Maria Ioniţă nu inventează, aparent, nimic. Altfel spus, nu recurge la ficţiune. Filtrează, doar, o realitate pe care a adunat-o în suflet şi în simţuri. Deci mai mult decît invenţie epică, o retrăire a unor situaţii, a unor evenimente, în registru epic. Realitatea sa este rareori prozaică, şi atunci cînd pare de toate zilele. Ea se deschide mereu spre fabulos, spre miraculos. Nu întîmplător, între eroii săi, cea mai mare frecvenţă o au copiii şi bătrînii. Autoarea s-a integrat în lumea Apusenilor nu numai social, ci şi spiritual, încît are un profund respect pentru mitologia locului. Un realism mitic, am zice, cum se întîlnesc şi la Mircea Eliade ori la Vasile Voiculescu, respectînd, bineînţeles, distanţele necesare. Este o lume populată de vîlve, spiriduşi, zgriminţeşti, zmei, zîne, căpcăuni, care se amestecă printre oameni, în situaţii speciale, într-un fermecător animism. Nu toate povestirile din Nana sînt construite după acest tipar. În altele, răzbat intrigi omeneşti de cînd lumea. Iubiri interzise, vendete care se rezolvă, însă, mereu după etica locului. Vechea şi sănătoasa etică ţărănească, păstrată numai într-un univers uman înfrăţit cu firea.

În al doilea spaţiu narativ, la marginea Cîmpiei, şi intrigile, şi atmosfera sînt altele. Semnele modernităţii au pătruns aici mai uşor. Realitatea e mai prozaică, animismul mai sărac. Autoarea converteşte în naraţiuni impresii sedimentate în memoria afectivă a copilului care a fost. Lirismul, cît e, de aici izvorăşte. Nu confesiv, ci obiectivat. Şi umorul, altfel o constantă în întreg volumul, în zona aceasta dă spre sarcasm, aduce a ciufală, cum le stă în fire oamenilor locului.

Fără a avea pretenţia unui eveniment editorial, cartea Mariei Ioniţă se citeşte cu plăcere, pentru că dezvoltă o proză cu un bogat filon liric, pe măsura sensibilităţii aparte a autoarei.

Iuliu PÂRVU