Mai avem drept de vot?!

ILIE CĂLIAN

N-aş fi crezut – nici măcar înainte de decembrie 1989! – că se va ajunge la situaţia în care o mulţime de cetăţeni români să tră-iască sub teroarea de a le fi ascultat telefonul fără ca ei să ai-bă nici cea mai mică bănuială că spusele lor ar putea interesa Procuratura. (Desigur, cu excepţia celor cărora le-ar fi trecut prin minte să înjure deschis ideologia comunistă şi pe şeful statului ori familia acestuia.) Însă, mai ales după decembrie 1989, mi s-a părut absolut exclus ca – după toată tevatura în legătură cu fosta poliţie politică din România şi celelalte ţări socialiste – să se poată ajunge la situaţia de azi, la reînvierea poliţiei politice.

Desigur, istoria secolului trecut ne-a oferit exemple de dictaturi care interceptau corespondenţa şi convorbirile telefonice. O făceau, cum s-a întîmplat şi în România, din motive ideologice şi, în plus, pe faţă: nu în numele democraţiei, ci al dictaturii (în ca-zul nostru, al dictaturii proletariatului), asumată oficial, „legal” împotriva unor categorii sociale “duşmănoase”, care se împotriveau unei ideologii şi structurii sale statale.

Astăzi, însă, lucrurile stau cu totul altfel. Avem o Constituţie specifică unei societăţi democratice, care proclamă dreptul la opinie şi libertatea exprimării acesteia. Iar teroarea ascultării telefoanelor are o cu totul al-tă motivaţie. Nu mai este vorba de ideologii “duşmănoase” la adresa democraţiei, ci doar despre interesele mafiote ale unor găşti, patronate de o singură persoană, care se cramponează de puterea abso-lută, folosindu-se – în total dispreţ faţă de regulile democraţiei – de toate instrumentele poliţiei politice – de la “ascultătorii” de telefoane la procurori şi judecători, cu sprijinul feluritelor servicii de spionaj intern şi extern.

Ani de zile, o bună parte a populaţiei s-a mărginit să se “distreze” la ceas de seară, la te-lejurnale, cu descinderi (transmise în direct) şi arestări ale unor persoane, urmînd, a doua sau a treia zi, dezvăluirea unor “interceptări” care le învinovăţeau. Lumea nu dădea importanţa cuvenită nici faptului că se încălca legea prin publicarea acelor “interceptări” înaintea procesului, nici că aceste convorbiri despre te miri ce nu erau ele însele fapte, adică probe indubitabile. Şi apoi uita că procesul propriu-zis dovedea că totul fusese o înscenare, cu scopul de a compromite anumite persoane şi, adesea, de a le scoate din posturi importane – precum de ministru, de exemplu – pe cele care nu le dorea Traian Băsescu. Mai mult, prea puţină lume înţelegea că Traian Băsescu încălca sistematic Constituţia şi că ajunsese să-şi subordoneze total anumite instituţii “de forţă”, precum justiţia, poliţia, serviciile de informaţii interne şi externe, procuratura, DNA, DIICOT, CSM, ba pînă şi Curtea Constituţională, devenită, suprema instituţie de forţă în România, subordonată preşedintelui. Şi mai puţină lume sesizase faptul că Băsescu impusese Consiliului Suprem de Apărare a Ţării ideea că presa este o ameninţare la adresa siguranţei naţionale.

Acum, după ce – cu sprijinul unor forţe dinafară ţării, cărora, de altfel, le-a şi mulţumit public – Băsescu a izbutit să respingă, ca un veritabil dictator, voinţa electoratului exprimată de majoritatea participantă la referendum, acum Băsescu nu se sfieşte absolut deloc să-şi pună în aplicare ameninţările cu închisoarea, pe care le proferase înaintea referendumului. Şirul proceselor po-litice este abia la început, vina supremă fiind aceea de a fi în-demnat oamenii să nu se teamă de exercitarea dreptului constituţional de a vota, în pofida faptului că Băsescu a cerut oamenilor să nu voteze. Aşadar, nu doar vorbele interceptate şi răstălmăcite sau nesprijinite de fapte pot conduce la procese politice, ci chiar exercita-rea dreptului constituţional de a vota conform propriei conştiinţe.

Am fi ajuns, oare, la această situaţie dacă masa electorală ar fi fost mai lucidă – atunci cînd putea vota fără teama că i se va interzice votul însuşi?…