„Mă şi minunez că se mai crapă de ziuă!”*

Că omul s-a stricat cam ştim şi nu doar din Istorie ci, mai ales, din faptul de zi cu zi, cel care te plezneşte cu te şi miri ce şi niciodată uşor.

Cum s-a stricat omul? Rău. Da… nu-i bine! Unde s-a stricat omul? La cap. Numai ce-l vezi vorbind singur pe stradă şi nu la telefonul mobil. Numai ce-l vezi încruntat, plin de nevoi, cu mii de draci pe cm2, plin de isterie, plin de obrăznicie, plin de mitocănie. Numai ce-l vezi cum umple cele spitale de nu mai prididesc psihiatrii şi psihologii. Vezi nevroze, psihoze, depresii, demenţe la tineri, maturi şi bătrâni, cum altădată nici vorbă, de zici că-i epidemie sau chiar pandemie. Omul e supărat, e epuizat, e nevrozat şi prea adesea, psihopat. Da… nu-i bine!

Unde s-a stricat omul? La trup. Numai ce-l vezi că-l doare una-alta, că-i cedează una-alta, de te şi miri şi-i „democraţie” pe bune, că-i şi la tineri şi la maturi şi la bătrâni. Întâlneşti boli de bătrâni la tineri şi invers, de zici că-i sucită lumea. Omul nu doarme bine, nu mănâncă bine, lucrează pe rupte, aleargă năpraznic, se enervează, se stresează că ratele-s mari, ca şi grijile, nesiguranţa zilei de azi e enormă, ca şi a celei de mâine. Da… nu-i bine!

Unde s-a stricat omul? La suflet. Numai ce-l vezi că de dimineaţa şi până seara, aşa ocupat cum e, urăşte, invidiază, bârfeşte, cârcoteşte, cloceşte răzbunări şi-şi mestecă la nesfârşit necazul, nereuşita, eşecul, blestemând criza, politicienii, timpul, timpurile, soacra, nevasta, câinele şi pisica. Orientalii, respectiv chinezii, mai isteţi, au aceeaşi pictogramă pentru „criză” ca şi pentru „şansă”. În fond, un eşec e temelia unui success viitor, cu condiţia să învăţăm ceva din greşelile făcute. Noi, nu şi nu! Plângem mereu peste laptele vărsat. Da… nu-i bine!

Unde s-a mai stricat omul? La cuget. Numai ce-l vezi cum se lasă stăpânit de Zeul Ban, cel care nu ştie nici multe şi nici bune dacă i te închini. Îţi ia puterile – timpul – sănătatea –, apoi minţile şi te trezeşti că viaţa trece pe lângă tine sau vin mascaţii cu duba. Banul nu trebuie să fie scopul, ci mijlocul, căci nu ne putem bate joc de menirea noastră, cum facem. Da… nu-i bine!

Unde s-a stricat omul? La simţire. Numai ce-l vezi că nu-i pasă mai de nimeni şi de nimic, căci egoismul cel feroce l-a şi subjugat. Familia e în derivă, căci rata divorţurilor creşte şi tot creşte, copiii nu-şi mai respectă părinţii, părinţii îşi uită îndatoririle, prietenia e floare rară, iubirile-s pe ban mare sau interes greu, Îngerul, supărat, nu te mai atinge cu o aripă. Da… nu-i bine!

Unde s-a stricat omul? La timp. Numai ce-l vezi cum se plânge că timpul fuge mai repede, unii savanţi şi vorbesc despre o comprimare a timpului legată de accelerarea vibraţiei Schumann. Dar omul simte şi că i se fură timpul, tot felul de prostii ce decurg din proasta organizare, proasta comunicare sau din lăcomie ori din prostia groasă a altora. Nu-i vorbă că şi omul a devenit expert în a pierde timpul şi în a-l risipi pe fleacuri sau pe avariţia lui proprie, legată tot de acelaşi Zeu Ban. E vorba, totuşi, de timp, de ceva atât de preţios, căci îl avem limitat! Da… nu-i bine!

Unde s-a stricat omul? La inimă. Mă rog, şi la cord. Numai ce-l vezi cum nu mai ştie iubi, nu se mai ştie bucura nici măcar de surâsul unic al Mamei, nu mai ştie preţui clipa de tandreţe, o noapte parfumată cu dragoste, o plimbare magică sub stele şi lună, o privire frumoasă plină de dor, o floare… nu mai ştie vibra, căci inima lui e pietrificată, ochii nu mai pot savura culorile vieţii, urechile nu mai aud vraja unui tril de pasăre, nici şopotul unui pârâu, iar faţa sa nu mai ştie gusta mângâierea zefirului. Da… nu-i bine!

Unde s-a stricat omul? La determinarea lui cea mai sublimă: omenescul din om! Căci, trăind grăbit, zorit, urât, alienat, îmblătit în rele şi duhnind a ură, pierdem esenţa noastră Divină şi nu aşa e alcătuirea. Atunci Supraeul omului, cel care ştie prea bine cum ar trebui să fie, suferă, se mâhneşte, se nefericeşte. şi aşa apar, când nu e vremea lor, boala – durerea – moartea. Da… nu-i bine!

„Mă şi minunez că se mai crapă de zâuă!” – zice oftând bătrâna din Apuseni şi mai oftează o dată, ca o concluzie la tot ceea ce înseamnă viaţa noastră, astăzi.

Păi, cine-i de vină?

Stela-Maria IVANEŞ

* Vorba unei ţărănci de 80 de ani, din Munţii Apuseni – România, citată, nu o dată, şi de Florin Piersic senior.