Lumea în care trăim

RADU VIDA

Sau murim!…

Curiozităţile au adus întotdeauna un plus de pitoresc cenuşiului din noi. Ştiaţi că…? Şi succesul era aproape întotdeauna asigurat. Se scormonea adânc în lumea înconjurătoare, se găseau fapte ieşite din comun şi… gata!

Acum, curiozităţile au devenit banalităţi, iar anomaliile stindard pentru te miri cine. Avem privilegiul să trăim în mijlocul unui popor sănătos (încă!), cu toate devianţele rezultate din constrângerile trecute şi prezente, interne şi externe. Impulsul general este spre bine, chiar dacă derapajele sunt orchestrate de bubuli de te miri unde. Susţin această afirmaţie cu un amendament: mintea şi sufletul omului obişnuit, n-ar trebui alterat cu tot felul de inepţii. Spun asta pentru că, realmente, n-aş fi scris despre cele ce urmează, n-aş fi supus analizei tâmpenia făr’ de margini a subiectului unei ştiri „nevinovate”, dacă la o cafenea nu s-ar fi râs pe subiect. În loc de întristare, revoltă şi repudiere a gestului scabros.

Şi, inuman, până la urmă.

Truman Capote. L-am iubit pe acest scriitor, nu numai pentru felul în care a intrat în sufletul unui cititor avid de literatură bună, ci şi pentru că traducerile excelente ale unor edituri ce, astăzi, sunt doar amintiri, au conferit un plus verbului său. “Harfa de iarbă”, “Cu sânge rece”, “Mic dejun cu Tiffany”, “Muzică pentru cameleon”…

Truman Capote, ziceam,  a murit în 1984. Iar cenuşa lui a fost păstrată de prietena lui de atunci, Joanne Carson.

O primă aberaţie.

Omenirea a evoluat şi la capitolul… decedaţilor. Nu-şi mai îngroapă morţii pe unde apucă, nici măcar în grădina din spatele casei. Şi în… lumea drepţilor, există o anume disciplină, cu birocraţie aferentă, cu număr de ordine, rit, îndosarieri  electronice etc. Ei, nu! Cenuşa marelui scriitor, adăpostită într-o cutie japoneză de lemn, zăcea pe un scrin. Undeva în America! După moartea prietenei, cutia este scoasă la… licitaţie (undeva între 4000 şi 6000 de dolari!!!). Şi pentru ca mizeria de cireaşă de pe tortul nerecunoştinţei să fie şi mai…putredă, directorul Casei de licitaţie anunţă că este sigur că scriitorul ar fiacceptat această formulă. Motivaţia? Nu mai puţin aberantă. Era un tip excentric şi i-ar fi plăcut publicitatea pe subiect, a spus acesta în apărarea nemerniciei sale.

Tare, nu?

Povestea îmi aduce aminte de un lucru, tot atât de reprobabil şi la fel de regretabil. La un an de la moartea scriitorului Vasile Rebreanu  am căutat într-o prestigioasă bibliotecă culegerea de teatru: „Sutiene pentru călugăriţe”. Doar pentru a reproduce fidel un citat din piesa „Un om muşcat de oaie”.  Cartea lipsea de pe raft. Am căutat în calculator. Tot… de negăsit! Mi-am … legat centurile de siguranţă şi am chestionat-o pe cea care trona în spatele recepţiei. Într-un final, bibliotecara mi-a spus că, reorganizarea instituţiei a adus grămezi de lucrări în… subsolul clădirii care, se pare, nu vor fi cartografiate niciodată. „Pentru că, ştiţi dumneavoastră, cei morţi…”

Nu ştiu! Nu vreau să ştiu!

Nu cere nimeni loc privilegiat pentru scriitori. Dar trupurile lor trebuie redate, după datină, pământului, şi locul  marcat întru veşnică pomenire. Iar cărţile lor „îngropate” în rafturile bibliotecilor, microfilmate, gravate pe suporturi electronice şi în mintea celor ce va să vină. Nu de alta, dar succesiunea generaţiilor, izbânzile umanităţii se sprijină (şi) pe umerii celor care au ştiut să dea cuvântului mişcarea centrifugă şi centripetă, totodată, a îmbogăţirii trupului şi sufletelor noastre.

De din-totdeauna.