La taclale!

RADU VIDA

Jur: n-am tras cu urechea. Dar eram acolo, în spatele lor şi, zău, n-am avut ce face. Am auzit! Tot. Troleibuzul înainta sacadat, circulaţia era mare şi, cu tot gabaritul, dihania nu se prea descurca. În spatele meu: două băbuţe. Stăteau pe scaune, îşi bălăbăneau picioarele, care nu le ajungeau la podea, strecurau priviri îngrijorătoare spre telefoanele mobile şi cleveteau. Vreo două… staţii subiectul s-a învîrtit între posibilitatea ca Ducesa de… „ce o fi” (Cambridge n.n.), Kate Middleton, soţia prinţului William al Marii Britanii, ar fi (sau nu) însărcinată.  Sînt poveşti, spunea una dintre ele, ba e adevărat, pentru că, vezi doamne, cea mai bună prietenă a tinerei femei, o colegă de liceu plecată în Australia, a spus că…, susţinea cealaltă. Amănuntele se succedau cu repeziciune, femeile ştiau de tot ce mişcă în Casa Regală a Angliei, aşa că, zău, cu greu aş fi făcut faţă unei discuţii. Noroc că nimeni nu mă băga în seamă, iar băbuţele  păreau prea puţin interesate de ce şi cum în jurul lor.

Am trecut de Centru şi discuţia a luat o altă turnură. Cît adevăr şi cîtă minciună zace în filmul transmis de  nu ştiu ce canal de televiziune („că-s aşa de multe şi la fel de proaste”). Problema, dilema, vreau să spun, era dacă Băsescu este şeful conspiratorilor securişti care conduc, din umbră, România, sau e doar unul care a avut de-a face, în treacăt,  „cu organilii”. Şi dă-i, şi macină, şi rememorează fiecare secvenţă a unei televiziuni străine care a realizat documentarul. N-am văzut, n-am auzit, aşa că nici în gînd nu puteam „conversa” cu guralivele călătoare ale troleibuzului 25. Un lucru era sigur: Băsescu putea fi securist, pentru că… “Or fi fost derbedei, dar îşi iubeau ţara. Şi dacă nu lucrau  şi pentru alţii…”. Cineva a cerut să i se perforeze biletul, aşa că n-am putut auzi ce era cu acei securişti, agenţi dubli, care… Şi iar am asistat la o schimbare de macaz. Au fost trecute în revistă (?!?) tot ce a zis primul ministru despre preşedinte şi ce a spus preşedintele despre primul ministru.

Sinteza n-a scăpat nimic din disputa celor doi, iar concluzia a fost că avem nevoie de republică parlamentară, „fără dictatori-papagali, vînduţi agenturilor”. „Ba, a subliniat una dintre băbuţe, ar fi bine ca şi votul să fie mai… selectiv. Să nu vină, adică, tot tîmpitul la urne, să ştampileze pe tot cretinul care vrea la ciolan”.

S-a vorbit şi despre atacurile Israelului împotriva celor din Fîşia Gaza, şi despre paragraful 45 („îi punct, tu, nu ditamai…!), în care Rompuy ne pune la zid, iar noi punem veto pe aberaţiile „acestui preşedinte necunoscut”; despre pătrunderea unor vase chinezeşti în apele teritoriale ale unor insule controlate de Japonia, despre ce face Obama în Asia şi cum drege el busuiocul cu soţia lui Clinton cel bolnav…

Se apropia staţia la care trebuia să cobor. Băbuţele mergeau mai departe. Şi guriţa lor, la fel. Turuiau, ştiau dacă nu tot, măcar esenţialul din lumea asta mare. Îmi închipui că aici, la oraş, unde îşi găsiseră locul pentru ultimii ani din viaţă, televizorul sau radioul era singura lor distracţie. Şi, poate, schimbul acesta de păreri, pe teme ale politicii interne şi internaţionale.

Evident, nu putem generaliza. Dar am putea să ne aplecăm cu mai mare atenţia asupra alegătorului care merge la urne. Şi să vedem: cum e mai bine, intelectual semidoct, neinformat şi cusurgiu, sau ţăran venit la oraş, atent la tot ce se întîmplă în jurul nostru.
Aud?