La noi, fix ca la… alţii

Radu VIDA

Prin titlul propus de editorialul de astăzi, vreau să infirm acel hazliu cîteodată, dar, de cele mai multe ori, dureros: ca la noi la nimenea. Şi nu mă refer aici la studiul sociologic despre fetişism, totemism, religie şi magie, mituri şi rituri, sacrificiu, sacru… Ca act de cultură însuşite, toate aceste neaşteptate complexităţi, care au urmat dezvoltarea fiinţei, nu fac altceva decît să îmbogăţească spiritul. Atunci însă cînd vine vorba despre practicarea acestor … acte simbolice, să le numim, treburile se complică. Izvorul tămăduitor seacă. Şi rămîn doar spaimele, acoperite de nesiguranţă şi ridicol.

„A devenit aproape ritual” – vorba poetului – să vedem cum unii dintre semeni îşi construiesc existenţa zilnică în funcţie de horoscopul preferat. Mai „dă” omul în cafea, mai „citeşte” mersul stelelor… El sau… şamanul, vecinul care şi-a autoproclamat ştiinţa în toate cele ale acestei lumi. Cu toată părerea proastă despre manifestările etniei minoritare ţigăneşti, nu o dată, reprezentanţii majorităţii, mai slabi de… înger, apelează la ghicitul în te miri ce. Şi, de cele mai multe ori înghit găluşca. Cu toată publicitatea în jurul acestor breşe ale logicii elementare, fraierii nu mor niciodată. Iar globul de cristal sau liniile din palma întinsă aduc pagube dintre cele mai importante pentru finanţele celor care, într-o clipă de rătăcire sau cu adîncă şi îndelungată convingere, speră să-şi găsească norocul în magia cuvintelor frumoase.

Şi atît!
Habar n-am, şi nici cercetătorii serioşi într-ale sociologiei şi antropologiei nu ştiu cum de folosirea unor poţiuni, descîntece şi practici rituale pot influenţa cursul firesc al vieţii unui ins. Trebuie că situaţiile sînt de-a dreptul disperate, din moment ce se apelează la vrăji şi chiromanţii, pentru a drege busuiocul. Şi întregul act devine de tot rîsul, cînd asemenea practici sînt îmbrăţişate de conducători aleşi democratic sau puşi dictatorial în fruntea unor comunităţi.

Cristinel Bîgiu. Un nume care n-ar fi spus prea multe, nici măcar celor din Buzău, unde omul era preşedintele Consiliului Judeţean. Cel de a cărui semnătură depind finanţările unui judeţ! Participa şi el, ca tot românul imparţial, la atragerea de cît mai multe şpăgi. Şi – auziţi! – făcea din cînd în cînd drum la vrăjitoare. Să afle dacă ajunge pe mîna DNA-ului! Cînd n-avea timp, apela la telefonul mobil. Aşa a fost interceptat, luînd ca folos necuvenit 50.000 lei, drept mulţămită pentru un lung şir de nelegiuiri pe care le comitea fără… vrăjitoare.

Dincolo de… gîrlă, de la prietenii islandezi vine o ştire şi mai şi. În ciuda faptului că o religie a dat cîte un picior în fundul celeilalte, asigurîndu-se, astfel, „progresul” de pînă în zilele noastre creştine, o mînă de oameni au făcut ca păgînismul să cîştige tot mai mult teren. Şi într-o ţară a anului 2015, membră a UE (şi etc.) se construieşte primul sanctuar dedicat zeilor Thor, Odin şi Frigg. Ultimul eveniment de acest fel a avut loc pe îngheţata insulă acum 1000 de ani. Dar…

Unii dintre gînditorii secolului care a trecut (şi acţiunea continuă şi astăzi) încearcă să găsească factori de demarcaţie între magie şi religie. Lecturile în acest sens nu m-au putut convinge că există linii de separaţie clare. Şi pot să accept că, în grupuri mici sau individualităţi, alunecarea spre neînţelegerea lumii în care trăim este inevitabilă. Atunci însă cînd Prinţul Întunericului se cuibăreşte în mintea unor lideri, se cheamă că metafora pică în dizgraţie, omenirea, vreau să spun, are o gravă problemă.
De nerezolvat, oare?