LA ANIVERSAREA MARII UNIRI: CETATEA UNIRII de Teodor Tanco

Intelectual venerabil, scriitor polivalent, posesorul unor importante titluri onorifice – precum Cetăţean de onoare al câtorva localităţi –, al unor premii academice şi literare, diplome relevante, Teodor Tanco mi-a oferit, de curând, drama în două părţi, intitulată Cetatea Unirii, retipărită în condiţii grafice deosebite în anul 2016, la Editura Vatra Veche din Târgu-Mureş, în colecţia „Marea Unire – 100”. Aşa cum menţionează autorul pe pagina de titlu: ediţia a II-a recitită. Întâia copertă redă un moment relevant de la marea Adunare Populară de la Alba Iulia, din 1 Decembrie 1918, iar de pe coperta a IV-a, privirea autorului, neclintită şi optimistă, străbate lentilele ochelarilor spre viitorul cert al României Mari, care se naşte încă din simbolul aflat pe prima copertă.

Cetatea Unirii este, fireşte, Alba Iulia, însă ea poate fi extinsă, firesc, la întreaga cetate numită Transilvania, între zidurile căreia, numite Munţii Carpaţi, s-a hotărât Unirea cu Ţara. Autorul relevă de la început ideea unanim acceptată că Unirea românii transilvăneni au edificat-o, de aceea personajele sunt ţărani, meseriaşi, preoţi, învăţători şi alte categorii sociale. Vârfurile politicienilor ardeleni cu merite determinante în acest important act istoric, finalizat la 1 Decembrie 1918, nu apar în desfăşurarea acţiunii dramei decât indirect, prin acţiunile personajelor aflate la baza piramidei sociale în constituirea Consiliului Naţional Român al Transilvaniei, cât şi a consiliilor comitatelor, dar şi în organizarea delegaţiilor săteşti şi orăşeneşti/ comitatens, pentru a înfăptui „sfinţirea unirii”, cum afirmă la un moment dat Ţăranca – „gureşa satului”.

Cercetător cu remarcabile roade consfinţite în tomuri de cărţi de stringentă importanţă, dramaturgul Teodor Tanco demonstrează o importantă cunoaştere a realităţilor vremurilor de dinainte. Bunăoară, unele personaje fac referiri la acţiunile determinante ale Partidului Naţional Român din Transilvania, despre dezertări ale soldaţilor români din armata austro-ungară, unii dintre aceştia izolându-se în munţi, spre a se constitui în luptători pentru Unire, alţii alăturându-se trupelor române din Moldova să lupte împotriva nemţilor cotropitori, despre divizarea Partidului Socialist Român, cei mai mulţi susţinând Unirea Transilvaniei cu Ţara (Geamgiul, Andrei, Mara), alţii, minoritari, evocând trialismul în locul dualismului austro-ungar, adică „recunoaşterea” românilor din Transilvania ca naţiune egală cu celelalte, chiar mai mult, convingerea populaţiei de dincolo de munţi să se alăture transilvănenilor, adică „să intre în închisoarea asta a popoarelor, care începe cu Austro-Ungaria”, detaliază profesorul Andrei, în replică la următoarea afirmaţie a socialistului Carol, adept al federalizării: „Mai există şi alte căi, Andrei. […] să transformăm tot imperiul într-un stat federal. Treptat o Europă federalizată, dar socialist”. Geamgiul, reprezentând socialiştii realişti, afirmă categoric: „Unirea noi românii o hotărâm, noi o facem, român cu român de peste tot.”

Dorinţa ţăranilor transilvăneni se împarte în două laturi inflamabile: unirea şi împroprietărirea cu pământ. Strigă aceştia: „Pământ! Pământul înapoi!” Românii implicaţi în actul organizatoric îi conving pe transilvănenii majoritari că numai Unirea le poate înfăptui cealaltă dorinţă aprigă: primirea pământului furat de străini. Membrii comitatului conduşi de Geamgiu – profesie sub care acesta acţionează cu perseverenţă – conving şi pregătesc pe românii din zonă să meargă la Alba Iulia, fac rost de arme, pentru orice eventualitate, şi le dosesc în locuri secrete, răsfoiesc noul ziar, intitulat Glasul Vremei („Organ al consiliului comitatens”).

Avem de a face, aşadar, cu o piesă de idei, în care se lansează concepţii şi se derulează fapte (evenimente din vremea pregătirilor pentru Marea Unire, fără ca pledoaria unor personaje să se transforme în discursuri patriotarde şi monotone. Uneori, evenimentele se precipită, este creat suspansul când partizanii unirii, de exemplu, se străduiesc să ascundă armele într-una din locuinţele temerarei Mara, ori când aceştia sunt urmăriţi de poliţie, fiind trădaţi, moment când Mara este ucisă, iar tânăra Anişoara îşi pierde minţile, dar şi când trădătorul şovin Carol se află în situaţia de a-l împuşca mortal pe Geamgiu, însă în cele din urmă „acest aventurier de dreapta” este arestat. Optimismul autorului sugerează actul istoric al înfăptuirii României Mari: Geamgiul deschide larg fereastra, prin care se văd trecând spre Alba Iulia cei încredinţaţi, fredonând cu patos cunoscutul cântec patriotic Treceţi batalioane române Carpaţii.

Personajele – ţărani, intelectuali, meşteşugari – sunt corect individualizate, prin limbaj şi prin straiele lor, însă sentimentul care-i uneşte se numeşte patriotism. Autorul surprinde cele 16 personaje într-o acţiune de maximă importanţă, în consens cu interesul absolut al românilor aflaţi pe această vatră strămoşească, situaţie care le solicită toată energia bună a sufletului şi trupului, implicit sacrificiul suprem. Această înaltă trăire este redată de autor prin replici şi gesturi fireşti, bine cumpănite, tot aşa cum personajele pronunţă cuvintele. Uneori o replică devine aforism, ca de exemplu: „Dar aşteptarea e pasăre de văzduhuri înalte” (Geamgiul); „Singurătatea e un ocean care te înghite” (acelaşi personaj dotat cu inteligenţă, abnegaţie, spirit de sacrificiu).

Reeditarea acestei drame probează cu prisosinţă patriotismul bine temperat al lui Teodor Tanco, devenind astfel el însuşi unul dintre personajele principale din propria-i piesă de teatru, motiv să elogiez gestul său creator. Cu o preţuire similară admir preocuparea Editurii Vatra Veche din Târgu-Mureş pentru iniţierea colecţiei Marea Unire – 100, contribuind astfel la sărbătorirea Unirii Transilvaniei cu România la 1 Decembrie 1918, cu prilejul împlinirii unui secol, în anul 2018.

Mircea Ioan CASIMCEA