Klaus Iohannis, PAS CU PAS

La apariţia cărţii noului preşedinte al României, multă lume s-a întrebat cum arată această carte a omului politic care ne va cauţiona destinul mai multă vreme de acum înainte şi despre care nu ştiam prea multe lucruri pînă acum. Vă voi răspunde scurt şi cuprinzător: arată exact ca autorul ei: austeră, exactă, lipsită de imaginaţie şi de divagări inutile. Prin urmare, nu veţi găsi în ea nici metafore, nici figuri de stil, ci doar fapte consemnate riguros, ca un jurnal de zi (era să spun de bord, dar asta ar fi însemnat să-l trimitem şi pe el la flotă!). E o carte ceasornic, aşa cum i-a plăcut autorului ei să se laude cu ceasornicul executat de bunicul său şi pe care el ni l-a arătat la un moment dat la televiziune. E o carte care contabilizează fapte, o carte a înfăptuirilor şi realizărilor unui primar al Sibiului, care a trebuit să scoată un oraş din medievalitate şi să-l aducă la nivelul secolului XXI. Drumul lui este acela al unui made self made, adică a unui om care se ridică de jos şi, prin propriile puteri, îşi face loc în conştiinţa semenilor. Prin muncă şi perseverenţă. De la postura de profesor de fizică navetist, el ajunge să predea la unul din cele mai bune licee din Sibiu, ca apoi să acceadă la funcţia de inspector pentru materia sa. Acum descoperă munca în folosul tuturor, prin activitatea în cadrul Forumului Democrat al Germanilor din România, unde se face remarcat de ceilalţi. E momentul în care acest om al faptelor, al proiectelor şi execuţiilor exacte, îşi face loc în conştiinţa publicului. Acest stil de muncă, de responsabilitate şi corectitudine îl propulsează în poziţia de primar al Sibiului, funcţie pe care o ocupă timp de 14 ani, postură în care el dă măsura tuturor calităţilor sale. E un om de echipă, care ţine cont de oameni, care inventariază cu minuţie fiecare defecţiune, fiecare măsură, după un calendar riguros. Care dintre primarii marilor oraşe mai merg singuri, precum Cuza, fără alai şi gărzi de corp, să ia act zi de zi de păsurile oamenilor? El se pare că a făcut-o, că a fost înainte de toate un om de teren şi nu de birou. De aceea, cred că toţi primarii României, între care se numără mulţi indolenţi burtă-verde, delăsători, mincinoşi şi puşi pe îmbogăţire, ar trebui să doarmă cu cartea lui Iohannis sub cap, să facă conspecte despre modul în care se concepe o funcţie publică: aceea de a fi mereu în serviciul oamenilor, de a fi dispus să sacrifice şi timp şi energie, dar şi inteligenţă colectivă pentru binele oraşului şi al celor din jur. E drept că a avut şansa unor oportunităţi externe, care, în calitate de primar al unui oraş cultural european, a umblat mult în Apus, s-a întîlnit cu mulţi dintre factorii de decizie ai momentului, pe care a ştiut să-i implice. N-a transformat funcţia într-o arenă a disputelor şi îmbrîncelilor personale, a distrugerii adversarilor politici, şi n-a dovedit nici dispreţ şi desconsiderare pentru Casa Regală din România. Apoi, apropiindu-ne de perioada campaniei electorale şi despre ceea ce se aşteaptă de la el ca preşedinte, Johannis este la fel de transparent şi de precis ca înainte. Mai mult de două capitole sînt consacrate acestei situaţii: Decizii pentru viitor şi Idei în acţiune. Despre lucrul bine făcut. Sînt concentrate aici toate principiile şi căile de urmat pe care doreşte să le pună în aplicare, adică un adevărat program de preşedinte, care îşi propune să iasă de sub tirania vorbelor, care la noi ţinea loc de orice, şi să treacă în domeniul faptelor, al schimbărilor radicale, începînd cu reducerea numărului de parlamentari şi cu trimiterea la pensie (dacă nu la tribunal!) a liotei de parveniţi care parazitează sistemul. Spargerea acestei mafii politice a învîrtiţilor de tot felul rămîne pentru el primul deziderat. Urmează respectul pentru cultură, educaţie şi sănătate, nevoia de „spitale şi şcoli performante”. În programul său de acţiune figurează mai multe obiective care au în vedere „lucrul bine făcut”, între care un nou model de conduită publică, bazat pe proiecte şi nu pe scandaluri, domnia legii, descentralizare şi regionalizare, securitate energetică, economie liberală, reforma sistemului de educaţie, consolidarea Partidului Naţional Liberal. Cartea pe care o avem în faţă este mărturisirea sa cu privire la modul în care a acţionat zi de zi, temeinic şi perseverent, pentru a ridica la nivel european un oraş de provincie al României şi înscrierea lui într-un circuit larg de valori, pentru a-l propulsa pe o traiectorie ascendentă. Dacă a reuşit acest lucru cu un oraş e previzibil că va reuşi şi cu o ţară. Acesta e visul lui cel mai intim şi mai frumos: cum să poată aduce România la nivelul celorlalte ţări din UE, cum să şteargă din mentalul public al europeanului imaginea unei Românii corupte, a unei ţări a dezastrului şi a imposturii. Relaţiile sale directe cu oamenii politici din Vest (care îl vizitează, îi acordă diplome şi distincţii, îl înconjoară cu prietenia şi afecţiunea lor) sînt o garanţie că faptului că aceştia au încă încredere în noi. Faptul că unul dintre aceşti vizitatori, celebrul Julio Iglesias, a văzut în el posibilitatea de a ajunge preşedinte, văzînd în destinul lui o asemănare cu acela al lui Arnold Schwarzenegger, îi întăreşte convingerea că se află pe drumul cel bun. Om al muncii de teren, el este obsedat de un management corect, de o bună alegere a oportunităţilor, de o urmărire clară a punerii în aplicare a lor. Despre acest lucru citim la un moment dat: „Mi-am luat un reportofon şi am început să înregistrez problemele. A doua zi, secretara face note interne cu tot ce am constatat şi le trimite responsabililor (…) Sincronizarea cu un program, cu un orar şi cu un set de valori îmi apărea în acel context ca fiind cea mai firească măsură, cu un impact la toate nivelurile: simbolic, politic, economic. ” Cînd a fost invitat să intre în politica mare a cerut „administraţie eficientă şi stat de drept”, seriozitate şi „lehamitea de spectacol”. În fine, „un preşedinte mediator, dar şi ferm, un om care să rezolve problemele”. Unul dintre subcapitole se intitulează chiar „Pentru o campanie cu prestanţă: proiecte, nu scandaluri”. Or, în România celor 25 de ani a contat mai mult scandalul, spectacolul murdar al insinuărilor şi atacurilor, care lui îi repugnă, deoarece un „preşedinte de ţară nu lucrează prin directive, nici prin trasare de sarcini. Preşedintele autentic fie îi convinge pe oameni de viziunea sa, fie adună specialişti, activişti, oameni dornici de implicare şi îi pune să găsească împreună soluţii pentru diferite probleme sau să elaboreze politici publice pentru rezolvarea unor probleme.”

Cartea lui Iohannis nu e o carte de divagaţie politică. E o carte a unor succese şi a unor previziuni, acea politică a paşilor mici care porneşte de la temelie spre vîrf, dar care urmăreşte temeinic, „pas cu pas”, îndeplinirea foii de parcurs. Pentru el e limpede că politica nu poate fi decît o artă a acomodărilor şi a oportunităţilor, o artă a negocierilor, dar cu respectarea întocmai a obligaţiilor de parteneriat. Or, în ciuda aparentei rigidităţi, Iohannis s-a dovedit extrem de mobil, de dispus să acorde partenerilor încredere şi respect. Nimic nu se poate clădi pe ură, pe afaceri de culise, pe combinaţii meschine, machiavelice. Iohannis dă dovadă că nu e naiv în politică, că e un practicant de elită al muncii colective, un pragmatic care are încredere în ceea ce îi rezervă viitorul. Şi acest viitor nu poate decît să lucreze în favoarea lui, a celui care crede în oameni şi lucrează pentru binele lor.

Mircea POPA