JURNALUL DE LA BELIŞ

 • Pseudojurnal de vacanţă •

de Stela-Maria Ivaneş

Oameni frumoşi, oameni de vază, OAMENI – PRIETENI şi-au dat întîlnire în paginile celei mai recente cărţi a scriitorului, omului de presă, filosofului culturii şi interlocutorului nostru de-a lungul multor zile şi nopţi de dialoguri culturale – Stela-Maria IVANEŞ. Dialogul de faţă e o inspiratoare şi firească continuare.

Reporter: O nouă carte, Stela-Maria! Un nou roman? Un nou stil? De fapt, e roman sau jurnal?

Stela-Maria Ivaneş: După cum spune şi subtitlul cărţii, e un pseudojurnal de vacanţă, nu-i un jurnal propriu-zis, stricto sensu. De fapt, ceea ce contează este felia autentică de realitate pe care cititorul de acum şi de peste ani o poate găsi, e un crochiu istorico – politico – psihologic al tronsonului temporal vara lui 2014, an foarte interesant pentru români, dar şi pentru lumea întreagă.

Rep.: Categoric. Şi asta rezultă din fiecare pagină.

S.M. Ivaneş: Aşa am şi vrut. Căci trebuie să ne pese ce se întîmplă cu noi, cu Ţara, cu Lumea, fiindcă nu sîntem nişte zombi. Deşi mai există şi din ăştia în Marele Insectar. Sau din cei care cred că mai e posibil azi acel „nu-mi pasă decît de mine – de familia mea – de averea mea, fiindcă noi n-avem treabă cu nimeni!”. Acest lucru este imposibil, fiindcă totul e legat cu totul – asta-i Legea cea mare.

Rep: Observ că te fascinează lumea aceasta, momentul ăsta istoric.

S.M. Ivaneş: O, da. Căci acum se petrec repede-repede şi, deci, foarte concentrat lucruri care, după pasul lent al istoriei de altădată, se întindeau pe decenii şi secole. Dar ritmul e acum alert şi ai impresia că viitorul dă buzna. Ba, uneori, ai senzaţia că te ia cu totul! E o frămîntare, o efervescenţă şi o reaşezare nemaipomenită, deşi, categoric stresantă. Se schimbă mentalităţile, modul de a percepe Lumea, de a înţelege Lumea (mă rog!), în toate mediile sociale, la noi şi aiurea. “Măcar de s-ar schimba!” , măcar de s-ar schimba în bine, ar putea zice un mucalit, care de obicei ştie ce zice. Dar schimbările rapide sînt, întotdeauna, cu cost inclusiv psihic şi se mai strecoară şi din acelea pe care nu le-am prea dori şi chiar dintre acelea pe care nu le-am dori deloc. Că aşa-i în Istorie! Noul dă năvală şi peste obiceiuri vechi, cutume şi tradiţii, ce nu pot să nu farmece, să nu emoţioneze, căci ţin de însăşi identitatea noastră. Trăim clipe mari, deşi foarte mulţi nu realizează asta, prea prinşi de turbionul cel fatigant al vieţii. Şi, deşi ne stresează sau poate ne enervează uneori, căci spuneam că totul are cost pe lumea asta, faptul că sîntem părtaşi la o asemenea mare schimbare ar trebui să ne fortifice şi să ne responsabilizeze. Şi să nu o facem mai dureroasă, să n-o complicăm, să nu ne punem piedici tembele sau să ne provocăm dezastre.

Rep.: Dar e o lume plină de nesiguranţă, de nervi, de pericole…

S.M. Ivaneş: Sigur, dar şi de culoare, de mişcare alertă, chiar prea alertă, de surpriză şi de creativitate. Deşi de creativitate nu ne preocupăm cum trebuie, ci fix pe dos! Cu toate că sîntem contemporani cu cele mai mari descoperiri din ştiinţă şi cele mai mari realizări din tehnică, nu le aplicăm pentru calitatea vieţii. Care ar trebui să includă şi siguranţa, poate în primul rînd siguranţa şi neapărat bunăstarea sufletească, cea care le cuprinde pe toate celelalte: fizică, psihică, materială, profesională etc. Nu se împlinesc azi, din păcate, nevoile fundamentale ale oamenilor. Deşi se flutură pe toate meridianele lozinci despre drepturile sacre ale omului. De ce spun asta? Fiindcă nevoia fundamentală a omului (dintotdeauna!) de a scăpa de povara fricii (de moarte, de război, de sărăcie, de boală, de pierdere a iubirii, de pierdere a statutului social etc.) nu este împlinită. Mereu avem asupra noastră una sau alta din vechile săbii ale lui Damocles la care se adaugă cele noi: frica de însingurare şi singurătate, de poluare, aduse de civilizaţia modernă, de computer şi lumea sa virtuală, de ritmul sălbatic al vieţii, de armele nucleare etc. Or, astea sună a alienare. Şi, desigur, induc automat nefericire.

Rep.: E fericit omul azi?

S.M. Ivaneş: Din cîte am observat, scanînd diverse categorii sociale, vîrste, profesii, etnii, din cîte ne spun statisticile sociologilor şi cabinetele ultrapline ale psihologilor şi psihiatrilor – nu! Şi asta pe întreg mapamondul. Excepţie fac copiii (nu peste tot), îndrăgostiţii (nu toţi), eremiţii şi cei înţelepţi. Dar cîţi sînt ăştia la scara Lumii? E drept că fericirea e un proces sau, mai corect spus, un moment sau momente ale acestui proces. Dar “năravul” de a o căuta trebuie cultivat. Altfel, ar fi prea trist de trăit într-o lume care nu mai speră în fericire şi nu mai luptă pentru fericire, care nu mai dă vieţii un sens adevărat.

Rep.: Chiar dacă Lumea este bolnavă?

S.M. Ivaneş: Mai ales atunci!

Rep.: Nu-i viaţa prea grea?

S.M. Ivaneş: Să nu crezi că nu m-am întrebat şi eu asta. Nu numai în cartea asta, dar şi la diferite vîrste, mă rog, nu exagerat de fragede, cînd totul părea roz şi parfumat. Am şi “întrebat” nu o dată, mari spirite ale Filosofiei şi Culturii, care mi-au răspuns prin cărţile lor cu generozitatea unui prieten care nu dezamăgeşte niciodată. Căci astea sînt cărţile. Şi am constatat că întotdeauna viaţa a fost grea. Grea, complicată, scurtă şi, într-un fel sau altul, dezamăgitoare. Întotdeauna pentru unii a fost o părere (Democrit), o cetate fără ziduri (Epicur), un abur al sîngelui (Marcus Aurelius), dar şi o luptă (Seneca). Ba chiar vaietele noastre de azi, cum că viaţa ar fi nelinişte, o trudă permanentă, un şir de renunţări, pare că ni le-a intuit Tolstoi, de pildă. Dar şi alţi titani ai gîndirii, care au stocat relităţile şi gîndirea lumii lor în briliante pure ce rămîn. Ai zice că nimic nu-i nou sub soare? Ba e! Dar trebuie să includem Spirala.

Ştii care e cea mai corectă – cred eu – definiţie a vieţii? O rezolvare continuă de probleme. Deci, n-are rost miorlăiala, angoasa, resemnarea. Mai ales că marea majoritate a problemelor sînt cauzate tocmai de noi, oamenii. E paradoxal, dar adevărat. Asta trebuie să ne asumăm şi să ne schimbăm. Să fie clar: cauza nefericirii omului este omul!

Rep.: Deşi cunoşti atît de bine prezentul, problemele lui – şi cartea ta demonstrează asta – totuşi, curios, eşti tonică, optimistă. Asta se vede în toate cărţile tale, în ceea ce scrii şi în ceea ce faci.

S.M. Ivaneş: Ei, nu pot spune azi: ştiu totul! Este absurd. Dar cît cunosc este suficient să mă pună serios pe gînduri. Însă nu e nici cazul să rămîn acolo. Căci aşa cum ştii, da, mă implic. În cărţi, ziar, radio, spectacole, care în ciuda modalităţilor diferite de exprimare, au un numitor comun – schimbarea! Este clar obligatorie recunoaşterea erorilor, gafelor, prostiilor uriaşe pe care noi, oamenii, le-am făcut, şi apoi, ca în orice servo-mecanism, să îndreptăm lucrurile. Altfel nu se poate merge mai departe. Adică de putut se poate, dar n-ajungi unde trebuie. Şi ce rost are să batem pasul pe loc? Sau să involuăm? Sau să distrugem? Sau să ne autodistrugem?

Rep.: Ce propui?

S.M. Ivaneş: Creşterea gradului de conştiinţă. E unica şansă. La toate palierele. De sus pînă jos! Altfel, nu poţi ieşi din cerc. Lumea e azi fermecată de Zeul Ban. Şi asta e o tîmpenie la fel de mare ca şi utopia comunismului. Nimeni nu spune că banii nu-s buni, dar să nu sari calul! În numele lor nu trebuie jertfite sănătatea, libertatea, viaţa altora sau viaţa ta întreagă. Ei sînt doar un mijloc nu un scop şi asta nu-i o vorbă goală, drept dovadă e că marii nefericiţi sînt – culmea! – mai numeroşi în rîndul celor foarte bogaţi. Asta spun toate statisticile lumii. Nu-s comunistă, să fie clar, sînt doar foarte bine informată şi mai sînt şi psiholog, care ştie că nu banii aduc fericirea, nici măcar numele lor, ca să zîmbesc cu Bernard Shaw, contrazicîndu-l! Dacă viaţa le-o închini lor, devii robot, un sclav, un om gol, vlăguit, tensionat, stresat, chinuit, extenuat, nefericit. Altele sînt valorile morale care ne definesc ca oameni! Supraeul nostru ştie asta, căci aşa este alcătuirea. Şi, de aceea, suferă cînd devenim lacomi, tembeli, orbiţi şi robiţi de conturi grase – vile multe, cît mai multe şi mai luxoase, de averi fabuloase, neruşinate şi, de obicei, certate cu legile şi nu cu legea bunului simţ. Sigur, omul trebuie să trăiască prosper, decent, frumos, să se înconjoare de frumos, să mănînce bine (nu în exces şi nici cu atîtea chimicale!). Dar de aici şi pînă la boala milioanelor de euro sau dolari care a îmbolnăvit atîta lume e cale lungă. Lungă şi periculoasă, căci, nu vedeţi?, pe acest drum omul îşi pierde dreapta judecată, îşi pierde pînă şi instinctul de conservare.

Rep.: La ce lucrezi acum?

S.M. Ivaneş: La un alt roman. Şi acesta va fi alt gen, adică alt gen faţă de cele de pînă acum, căci va fi cu mult plonjon în universul nostru interior, pînă în zonele abisale şi cu deschidere către ceea ce fizica cuantică şi psihocibernetica ne demonstrează că se poate! Deşi, deocamdată, le credem fabulaţii sau vise.

Rep.: Înţeleg că nu doreşti să dezvălui mai mult.

S.M. Ivaneş: Nu obişnuiesc să fac asta decît atunci cînd am ajuns la faza de corectură finală. Nu, nu-i nici o superstiţie, dar nici eu nu ştiu încă absolut exact. Aşa-i în orice creaţie, nu?

Rep.: Deci, lansarea cărţii tale, Jurnalul de la Beliş, va fi miercuri, 7 octombrie, ora 14, în Piaţa Unirii, la Festivalul Internaţional de Carte „Transilvania”.

S.M. Ivaneş: Vă aştept pe toţi cu dragoste. Un gînd de mulţumiri editurii Şcoala Ardeleană, domnului director Vasile George Dâncu, Cristinuţei Braiţ, care semnează tehnoredactarea, şi domnului Prof. univ Cristian Cheşuţ, decanul Facultăţii de design a Universităţii de Arte şi Design, căruia îi datorez coperta cărţii. Un gînd de caldă prietenie şi preţuire distinselor personalităţi ştiinţifice şi culturale care sînt acolo, în Jurnalul de la Beliş, cu mintea lor frumos gînditoare şi sufletul lor ales. Şi, nu în ultimul rînd, un gînd luminos prietenilor mei, ţăranii moţi de la Beliş, cărora le-am dedicat această carte.

Michaela BOCU

m.bocu@ziarulfaclia.ro