Italia: Stînga care nu învaţă din greşeli, dreapta care nu are alternative

La Stampa

Stînga italiană, odată hegemonizată de Partidul Comunist Italian, iar acum ţinută împreună de foşti comunişti, este absolut incapabilă să înveţe din propriile greşeli, fiind astfel rigid programată să le repete cu îndărătnicie şi fără vreo speranţă de a învăţa ceva din trecutul propriu. Totodată, dreapta se dovedeşte incapabilă să ofere alternative.

Cea mai gravă eroare a stîngii este aceea de a nu-i asculta pe oameni. Pier Luigi Bersani, secretarul Partidului Democrat (PD) şi lider al coaliţiei de centru-stînga, a oferit fiabilitate, credibilitate şi reasigurare unui electorat care pur şi simplu a vrut altceva: o reînnoire radicală a politicii. Cu toate acestea, cererea de schimbare a fost foarte clară şi veche, avînd în vedere că s-a conturat deja cu peste zece ani în urmă (în 2002), prin faimoasa invectivă-profeţie a lui Nanni Moretti (regizor de orientare de stînga, n.red) făcută în Piazza Navona: “Cu astfel de lideri nu vom cîştiga niciodată!”.

De ce clasa conducătoare a stîngii nu învaţă din propriile greşeli şi de ce nu-şi ascultă electoratul? Răspunsul este că şi-a putut permite pînă acum să ignore complet electoratul datorită faptului că a fost atît de norocoasă încît s-a putut sustrage oricărui control al realităţii.

În ce a constat norocul? În primul rînd, a reuşit să cîştige trei alegeri – în 1996, 2006 şi actualele – în pofida faptului că majoritatea italienilor nu au optat pentru ea. A te descurca în ultima clipă înseamnă să fii norocos, dar este un noroc care se plăteşte, deoarece te face să crezi că ai făcut totul corect, chiar dacă nu este aşa. Stînga s-a confruntat întotdeauna cu problema consensului în afara cercului de susţinători tradiţionali, dar nu o înfruntă niciodată, deoarece are un “noroc chior” la fiecare scrutin.

Acest lucru este valabil, în special, pentru scrutinul din 2006 şi cel actual. În ambele, candidatul cel mai capabil să extindă consensul, care ar fi atras voturi şi din tabăra adversă şi care ar fi asigurat o amplă majoritate în Parlament, a fost o persoană diferită de cea aleasă. În 2006, consensul faţă de Walter Veltroni a fost mult mai amplu decît cel pentru Romano Prodi. Astăzi, consensul faţă de Matteo Renzi este cu mult mai mare decît cel faţă de Bersani. Cu toate acestea, aparatul de partid nu a ţinut seama de acest lucru: ca într-un concurs universitar tipic, a promovat candidatul intern, sau cel care se bucură de simpatia baronilor, şi le-a spus outsider-ilor că trebuie să aibă răbdare, va veni şi rîndul lor.

Din păcate, atunci cînd vine rîndul lor situaţia nu mai este roz deloc: Veltroni a preluat un PD sfîşiat de conflicte interne şi de cei doi ani de neguvernare ai lui Prodi, lui Renzi i se va încredinţa, probabil, un partid militarizat de Bersani şi încă puţin ostil tînărului primar al Florenţei. Dacă ar fi avut mai puţin noroc, dacă nu ar fi reuşit să ascundă prin victorii tehnice înfrîngeri politice, stînga ar fi început cu mult înainte procesul de reînnoire aşteptat de atît de mult timp.

Există apoi al doilea noroc, pe care nimeni nu l-a remarcat niciodată. În ultimii 20 de ani, economia Italiei a mers sistematic mai rău decît în restul Europei, dar, în mod straniu, dreapta a guvernat întotdeauna în ani de recesiune (2001-2005 şi 2008-2011), iar stînga întotdeauna în ani de conjunctură pozitivă (1996-2000 şi 2006-2007).

Poate că norocul cel mai important al stîngii este electoratul său. Dintre cele trei opţiuni, potrivit celebrului analist Albert Hirshman, alegătorul de stînga neglijează una: dezertarea (exit). Îi plac însă celelalte două: protestul (voice), atunci cînd alegerile sînt încă departe, şi loialitatea (loyalty) la momentul votului. Alegătorul de stînga este cel mai loial, sau mai gregar. Poate cîrti, se poate indigna, critica, vorbi de rău PD ani de zile, dar apoi la vot pune ştampila unde trebuie. Prin aceasta îşi atinge obiectivul – să-i ia voturi lui Berlusconi cel mult-urît -, dar obţine şi un efect nedorit: amînarea momentului schimbării de către leadership-ul stîngii. Renunţînd să transmită politicienilor singurul semnal pe care îl înţeleg, electoratul de stînga este destinat să-şi păstreze liderii pe care îi are. Nu pentru totdeauna, pentru că nimeni nu este etern, dar mai mult decît este necesar.

În Italia există trei “postulate”. În primul rînd, o solidă şi persistentă majoritate de centru-dreapta, reprezentată timp de aproape 50 de ani de democraţia creştină şi aproape 20 de ani de Berlusconi. Al doilea postulat: centrul-stînga poate cîştiga doar dacă această majoritate este constrînsă la divizare sau abţinere. Ultimul postulat: sondajele subestimează întotdeauna consensul faţă de centrul-dreapta.

În lumina acestor postulate sînt foarte clare motivele “surprizei” votului “moderaţilor” italieni şi pot fi înţelese mult celebra revenire a lui Berlusconi, modestele contribuţii ale alegătorilor listei Monti, înfrîngerea Ligii Nordului şi dispariţia substanţială a extremei-drepte.

Dacă se analizează seria de rezultate din ‘94 încoace, tendinţa voturilor pentru partidul lui Berlusconi este absolut constantă: după succesul răsunător iniţial a survenit o experienţă la guvernare care i-a dezamăgit în mod regulat pe susţinătorii săi şi care a fost pedepsită în verdicte electorale ulterioare. Punctul fundamental al acestui fenomen este faptul că nu există o “ofertă” diferită care ar putea deturna “cererea” moderaţilor pe piaţa electorală.

Singura alternativă la votul pentru Poporul Libertăţii (PdL) ar fi putut fi votul pentru Monti. Dar premierul a închis acest drum, refuzînd să moştenească consensul acordat în ultimii 20 de ani de moderaţi lui Berlusconi. Monti ar fi putut conduce schimbarea dreptei italiene aliniind-o la normalitatea democraţiilor europene – o orientare liberal-conservatoare, care respectă regulile, mai puţin înclinată la sugestii populiste şi tentaţii antieuropene.