Istoria nefericită a umanității

Veșnic s-a pus întrebarea, în ce constă greșeala primilor oameni, ca ei să fie osândiți în felul acesta, și prin ei, să fim osândiți toți?  Pentru că păcatul originar, cum i se mai spune, păcatul dintru început este ereditar, se moștenește ca o boală molipsitoare, ca o boală ereditară din tată în fiu. Toți ne naștem cu el, și de aceea trecem prin baia botezului pentru ca să ne curățim de păcatul originar, să ne purificăm și să intrăm alături de Hristos în Împărăția lui Dumnezeu, premergătoare, adică în Biserică. Pe urmă ține de noi dacă mai facem sau nu păcate personale. Ei, bine, întrebarea o repet: în ce a constat această greșeală ca să fie pedepsită?

Mai întâi este neascultarea. Dumnezeu l-a creat pe om și omul trebuia să-l iubească pe Dumnezeu, pe Creatorul său. Așa cum un copil, în mod natural, își iubește părinții. Un copil care nu-și iubește părinții este un copil denaturat, așa cum un părinte care nu-și iubește copilul este un părinte denaturat. Adam, pentru o clipă, și soția sa, Eva, au pierdut sentimentul fricii de Dumnezeu. Ni se spune în Sfânta Scriptură că frica de Dumnezeu este începutul înțelepciunii, dar frica de Dumnezeu nu înseamnă spaima de Dumnezeu, adică teroarea lui Dumnezeu exercitată asupra omului. Frica de Dumnezeu este frica copilului bun de a nu-și supăra părinții, aceasta este frica, e o frică dulce, e o frică constructivă, e o frică cu care trăiești bine și cu care te zidești pe tine însuți. Atunci când copilul este îndemnat să facă rău își aduce aminte: nu cumva să afle tăticul sau mămica și să mă certe, sau dacă nu o să mă certe, măcar o să fie supărați. Ei, bine, aceasta este frica de Dumnezeu, frica de a nu-ți supăra Părintele. Ei au pierdut această frică și nu le-a păsat dacă își supără sau nu Părintele, nici măcar nu s-au întrebat, au făcut abstracție de El, de Dumnezeu, ei care trăiau într-o permanentă stare de comunicare cu Dumnezeu prin Duh. Așadar, întâi și întâi, păcatul neascultării.

În al doilea rând, păcatul trufiei, de a crede, de a încerca să devină mai mult decât le permitea condiția lor de creatură. De ce a venit totuși ispitirea prin șarpe, adică prin diavol? Pentru că diavolul experiase această neascultare. Să nu uităm că înainte de căderea omului a fost căderea îngerului. Cunoaștem, tot din Sfintele Scripturi, că Dumnezeu mai întâi a creat pe îngeri care trăiau în fericire, și îl lăudau pe Dumnezeu, până în clipa în care unul dintre ei, Lucifer, s-a gândit: de ce să fie numai El Dumnezeu și nu aș putea să fiu și eu pe lângă El? Nu să-l ucidă pe Dumnezeu, ci să-l dubleze. Cu el s-au răsculat o seamă de îngeri și au picat într-o fracțiune de secundă. De ce? Pentru că își contraziceau condiția lor de făpturi, îngerul era creatură, era făcută de Dumnezeu, nu se făcuse pe el însuși. A te crede că poți fi egal cu Dumnezeu înseamnă a contrazice logica, pentru că Dumnezeu este singur, este unic, nu pot fi doi dumnezei, pentru că dacă sunt doi se condiționează unul pe celălalt, și atunci Dumnezeu nu mai este atotputernic, atotțiitor, veșnic; două veșnicii nu pot să fie pentru că se împiedică una de cealaltă. Trebuie să înțelegem elementar acest lucru: creatura nu poate deveni Creator, așa cum nici Creatorul nu devine creatură. Dumnezeu este atotputernic, dar dacă trebuie să-I atribuim lui Dumnezeu o neputință, este aceea de a deveni creatură. Ontologic se spune în filosofie, ființial este împotriva oricărei rațiuni, împotriva oricărei logici și împotriva oricărui realism. Dumnezeu, de aceea este unic, pentru că este atotputernic și universal, și veșnic, de aceea orice tentativă de a te crede că poți deveni egal cu Dumnezeu este sortită eșecului și sortită nefericirii, așa cum a fost căderea îngerilor în frunte cu Lucifer. Ei, bine, diavolul experiase acest fapt și acum se uita la om, pe care Dumnezeu în făcuse după chipul Său, că era fericit, stăpânea Raiul și întregul pământ, și era fericit alături de soția sa și s-a născut invidia. Invidia pe om l-a făcut pe diavol să-l ispitească și să-l ducă la cădere, invidia pe fericirea omului, pe care el, diavolul, o avusese, pe care o pierduse, și acum nu suferea gândul că o altă ființă, o altă creatură a lui Dumnezeu se poate bucura numai de fericire și numai de bine. Așadar, iubiții mei, această ispitire a lui Adam a fost secunda în care, mai întâi Eva și apoi Adam, au crezut că pot să fie ca niște dumnezei, că pot să fie egali cu Creatorul lor, cu Făcătorul lor, adică au uitat de condiția lor de creatură, care nu e deloc umilitoare. Dacă Dumnezeu este Împărat și face din tine un rege, ce vrei mai mult? Un rege al pământului și un rege al universului, îți pune cunună de pietre scumpe, te hărăzește fericirii veșnice, ce vrei mai mult?

Așadar, iubiții mei, mai întâi, neascultarea, al doilea trufia de a transcende condiția de creatură, și a treia, lașitatea. Dacă ar fi fost oleacă de smerenie, puțină smerenie și să fi spus amândoi: Doamne, amândoi am greșit, nu contează că întâi femeia și apoi bărbatul, amândoi am greșit, amândoi Ți-am călcat porunca, Îți cădem în genunchi, iartă-ne! Cred că Dumnezeu i-ar fi iertat, dar pentru că au fost lași și au aruncat vina pe altul, pentru ca să scape ei de vinovăție, pentru aceasta au fost pedepsiți. Dar știți care e minunea? Că Dumnezeu l-a blestemat pe șarpe pentru ceea ce făcuse, dar a mai spus ceva: dușmănie voi pune între tine și femeie, pentru că tu ai ademenit pe femeie, între seminția ta și seminția ei, acela îți va zdrobi ție capul. Este un pronume masculin care apare din senin, acela. Care este acela care va zdrobi capul șarpelui? Aici, iubiții mei, este prefigurarea Mântuitorului Iisus Hristos. Așadar, imediat după ce îi pedepsește Dumnezeu, le deschide celor doi oameni și omenirii întregi posibilitatea mântuirii, a ridicării din cădere, imediat le făgăduiește un mântuitor. Când? Se va vedea! Cu alte cuvinte, iată, până la urmă, bunătatea lui Dumnezeu, nu pedepsește spre nimicire, ci pedepsește spre îndreptare: Voi trimite pe acela care va zdrobi capul șarpelui, adică Cel care va zdrobi puternicia diavolului pe acest pământ, până atunci însă, pământul va fi în mare măsură sub stăpânirea diavolului, ca și oamenii înșiși.

Iubiții mei, aceasta a fost drama! După aceea, Dumnezeu i-a alungat pe amândoi din Rai, a așezat un heruvim cu sabie de foc să păzească Raiul, și de aici începe marea istorie a omenirii, dramatică și tragică, așa cum aminteam la început, și așa cum o cunoaștem cu toții, o istorie plină de frământări. Și iată, am intrat în secolul XXI, oamenii nu se împacă nicicum, nu vor să meargă pe calea binelui pentru că au uitat de Dumnezeu! Și nu degeaba se spune că Europa de astăzi își caută un suflet. Sufletul ei este Iisus Hristos, pe care l-a avut acest continent, eminamente creștin, și care s-a născut sub semnul credinței creștine. O Europă care a devenit, în special cea occidentală, în mare măsură atee. Știm acest lucru din datele statistice, criza morală a Europei și unei mari părți din omenire. Și iată, consecințele le suportăm și noi, deseori suntem încercați să nu-L ascultăm pe Dumnezeu.

Nu vedeți ce se întâmplă la noi, în societatea noastră, dragii mei, ne-am recăpătat libertatea, zisă democratică, dar este o libertate de foarte mulți rău înțeleasă, și rău folosită, de alții, și mai grav, bine înțeleasă, dar rău folosită. Și prin presă, televizor, radio, nu vedeți? Deschizi televizorul și vezi numai: crime, violuri, sălbăticie, pumni, pistoale, mitraliere, sânge, violență până la capăt, imagini care încurajează prostituția, care încurajează viciul, care viciază limba, care incită la consumul excesiv de băuturi alcoolice și la consumul de droguri. Nu vedeți toate acestea? Sunt bombardamente ale diavolului asupra conștiințelor noastre. Cel puțin, nici măcar atâta decență, am trăit în America, există asemenea filme, dar sunt mult mai după miezul nopții, la 2.00, la 3.00, când copii s-au culcat, pentru cine vrea, adică amatori de asemenea lucruri, dar nu în văzul lumii și nu în miezul zilei, și nu la orele când copii sunt cu ochi pe ele. Toate apelurile care se fac, la mai multă decență, la mai multă stăpânire de sine, toate rămân fără ecou, pentru că din acestea trăiesc, fac bani, și întristător că banii se fac pe prostul gust al celor care le caută, și le încurajează, și le solicită. Iată deci, nu știm cât, noi ne-am îndepărtat, după două milenii la Hristos, ne-am îndepărtat de lașitatea lui Adam, de libertatea rău înțeleasă și rău folosită a lui Adam, de neascultarea lui Adam, de trufia lui Adam.

De aceea, iubiții mei, în Postul Mare este timpul să ne reculegem și să retrăim, fiecare în parte, această istorie zbuciumată și tragică a omenirii. Și Biserica ne pune la îndemână asemenea mijloace, ne pune la îndemână postul, făcut cu convingere și cu seriozitate, nu așa pentru că trebuie să-l faci, pentru că trebuie să-i răspunzi la duhovnic, că ai postit sau nu ai postit. Sunt mulți dintre noi care nu postesc niciodată, dar Lăsata Secului o fac că așa-i tradiția, știm din moși, strămoși, că se face Lăsata Secului cu mâncare bună, și mai cu seamă cu băutură din belșug, dar a doua zi mănâncă de dulce, nu-i interesează. Aceasta este o modalitate ipocrită de a-ți trăi credința, e mai cinstit să mănânci de dulce tot timpul postului decât să lași sec cu băutură, și cu beție și pe urmă să te apuci iar de ea, adică un apel la onestitate, la onestitate interioară.

Așadar, ne-a lăsat postul care însemnează nu numai înfrânare după puterea fiecăruia de la mâncăruri grase și de la băuturi amețitoare, ci este, în special, înfrânarea de la păcat, cultivarea calității, cultivarea faptei bune, pentru că fapta bună, mila, este aceea care răscumpără o mulțime de păcate, și dacă nu le-ai făcut tu să știi că primești canon de la duhovnic să faci acte de milostenie, pentru ca să-ți răscumperi păcatele, sau măcar o parte din ele. Ne-a lăsat rugăciunea, ne-a lăsat meditația, și mai cu seamă ne-a lăsat la îndemână Taina Spovedaniei în deplină libertate. Nu te obligă nimeni, nu există acest lucru, fiecare vine din mișcarea proprie a cugetului său, și vine să stea de vorbă cu duhovnicul, să primească un sfat, o încurajare, pentru că, iubiții mei, oricât ar fi istoria noastră de tragică, oamenii nu trebuie să-și piardă speranța. Speranța este, poate ultimul lucru care ne-a mai rămas. Dacă ne-am pierdut și ultima speranță, am pierdut totul, am pierdut și istoria, am pierdut și veșnicia.

De aceea vă îndemn, iubiții mei, nu fiți copleșiți nici de perspectiva Înfricoșătoarei Judecăți, și nici de păcatul lui Adam. Există porți largi de ieșire. Iisus Hristos, prin Jertfa Sa, ni le-a pus la dispoziție, rămâne doar ca noi să le folosim.

Cu aceasta vă doresc din toată inima să străbatem aceste săptămâni ale sfântului și marelui post în deplină seninătate, în deplină bucurie premergătoare Învierii Domnului și în deplină speranță pentru viitorul mai bun al omenirii. Amin!

Mitropolitul Bartolomeu ANANIA
(Predica în duminica Izgonirii lui Adam din Rai, rostită în Catedrala din Cluj, în anul 2004)