Ion Paranici: Mersul înserării

„Ion Paranici este, în primul rînd,

un poet al poeziei, al destinului

pătimitor-fericit al creatorului”.

Niadi Cernica

De la Suceava am primit cartea cu poezia Mersul înserării, apărută la o casă de editură cu pedigri, Junimea de Iaşi, şi pusă sub semnătura lui Ion Paranici, un autor care a traversat vreme de cinci decenii literatura din Bucovina şi a condus, în tot acest timp, instituţii de presă devenite emblematice pentru provincia din nordul românesc mărginit cu el însuşi.

Propunerea acestei lecturi către cititorii clujeni vine, întîi de toate, din valoarea literară a cărţii, dar şi din ceea ce Ion Paranici a scris despre Transilvania şi oamenii ei, a cultivat literatura lor şi este, în prezent, unul dintre colaboratorii revistei de cultură urbană ORAŞUL. De poezia lui s-a ocupat şi revista Tribuna, prin criticul tribunist Adrian Ţion.

După volumele de versuri Vă sînt anotimp, Fiecare zi e o pasăre împuşcată, Cerneala căzută pe gînduri (toate tipărite la Junimea) şi altele, cu Ceasul înserării I.P. pare a se fi instalat, cu patima de a rămîne acolo, pe un promontoriu cu vedere la lume şi la timp, pe toate părţile sale, oficiind un ritual de contemplaţie şi de înţelepciune, asumîndu-şi, cu luciditate şi îngîndurare, propria viaţă şi propria artă şi întrebîndu-se dacă a dăruit destul.

Poezia sa e un cer limpede, cum rar am mai văzut în lecturile mele din contemporanii autohtoni, ochiul nu e agresat decît de valurile albastre pe care singur le generează.

Doar în auz pătrund „veştile” norilor călători şi ai furtunii, dar ei sînt încă foarte departe. „Acum aud/ Cum suflă cu vocale vîntul/ Peste mersul ceasului din noi.”

Sîntem aduşi în preajma avertismentului că „Pace-ntreagă nu-i

Aceea-n care ochii

Se înţeleg c-o singură culoare

Iar ziua-i clopot

Răguşit de lut,

Atunci cînd orele

Au toate-acelaşi sunet,”

dar iată, pe dată, şi ieşirea din micul labirint, prin poarta largă a unui distih care poate prefaţa singur „mersul înserării” la care asistăm: „Să-ţi aperi

Fiecare literă din nume!…”

Un critic de poezie (l-am numit pe Mircea A. Diaconu), autorizat şi pregătit pentru a nu greşi, din acelaşi nord literar sucevean, scria despre poezia lui Ion Paranici, ataşat, la obiect şi edificînd o concluzie: „În fond, poezia lui I. P. nu se doreşte altceva decît mărturisirea unei conştiinţe care simte apropierea umbrelor, căldura discretă a amintirii şi, peste toate, semnele unei existenţe supuse metamorfozelor lente”.

Dar pînă la acele umbre mai este! Poetul de peste munţi ne-a trimis cărţile sale. Ele îşi vor continua, astfel, neliniştea în bibliotectile Oraşului.

Mă despart de Mersul înserării printr-o cutremurată profeţie a cărţii, dovedindu-mi, întîi de toate, mie că n-am amăgit pe nimeni rostindu-i numele:

„Din cer, mîine,

S-ar putea să cadă păsări

Şi mugurii, în pomi

Să nu-şi desfacă cerul.”

Marcel MUREŞEANU