Ion Bianu (1856-1935) – un mare filolog de sorginte blăjeană

Despre personalitatea lui Ion Bianu – filolog providenţial al culturii româneşti moderne, creatorul şcolii de bibliografie şi biblioteconomie – se vorbeşte tot mai puţin în zilele noastre, fiind pe cale de a fi dat uitării. La 80 de ani de la trecerea în eternitate al acestui fiu spiritual al Blajului se cuvine, cred, să zăbovim puţin asupra destinului unei personalităţi româneşti de excepţie.

Ion Bianu s-a născut în 1856 în satul Făget, o mică aşezare românească din apropierea Blajului. Remarcînd inteligenţa sclipitoare a tînărului copil de ţărani, învăţătorul sugerează părinţilor să îşi îndrume odrasla spre şcolile Blajului. Directorul acestora era marele Timotei Cipariu, “părintele filologiei române” şi membru fondator al Academiei Române. Ion Bianu va rămîne la Blaj o perioadă de 10 ani (1866-1876), fiind găzduit de profesorul de română şi latină, canonicul Ion Micu Moldovan (membru titular al Academiei Române), fost elev al lui Timotei Cipariu, care obişnuia să faciliteze şcolarizarea, pe cheltuiala lui, anual, a unor copii dotaţi, dar fără posibilităţi materiale. De la Timotei Cipariu şi Ion Micu Moldovan, Ion Bianu şi-a însuşit dragostea de limbă şi istoria neamului nostru, a învăţat ce înseamnă cinstea, generozitatea şi integritatea caracterului. Rezultatele şcolare anuale la gimnaziu şi liceu aveau, de fiecare dată, calificativul “eminent”.

Cu un asemenea portofoliu şi cu o scrisoare de recomandare din partea lui Ion Micu Moldovan către August Treboniu Laurean – Decanul Facultăţii de Litere din Bucureşti – Ion Bianu va fi înscris, ca bursier, la această facultate. Apreciind în mod deosebit strădania studentului ardelean, August Treboniu Laurian – care era şi directorul Bibliotecii Centrale a Universităţii – îi va oferi şi un post de custode al acesteia.

Foarte curînd după sosirea la Bucureşti, Ion Bianu îşi va face cunoscută prezenţa prin elaborarea de studii filologice foarte apreciate de mediul universitar şi academic. În anul 1876 – la numai 20 de ani – publică în Analele Societăţii Academice Române un studiu intitulat “Viaţa şi activitatea lui Samuil Micu”, material ce va fi premiat de Academie. Începe să colaboreze la revista “Columna lui Traian”, ce apărea sub îngrijirea unuia dintre profesorii preferaţi ai lui Ion Bianu şi anume Bogdan Petriceicu-Haşdeu. Sub influenţa acestuia din urmă şi a lui Titu Maiorescu, treptat, Ion Bianu se va desprinde de excesele fanatismlui etimologic ale curentului latinist blăjean, păstrînd şi dezvoltînd coordonatele sentimentului patriotic, precum şi interesul pentru studiul limbii şi istoriei poporului român.

Ion Bianu este remarcat şi de scriitorul Alexandru Odobescu, care îi facilitează în cadrul Societăţii Academice Române funcţia de “scriitor – arhivar, bibliotecar”. Este momentul în care se pun bazele celor trei valenţe definitorii ale personalităţii lui Ion Bianu, care i-au definit traiectoria profesională: bibliograf, bibliolog şi biblioteconomist. Tot sub îndrumarea lui Alexandru Odobescu, Ion Bianu îşi va susţine licenţa cu lucrarea intitulată “Proza satirică la români”. În scurt timp va obţine – prin concurs – postul de profesor de limba şi literatura română la liceul “Sfîntul Sava” din Bucureşti. Interesul pentru domeniul ştiinţelor filologice îl determină să urmeze burse de studiu la Milano, Madrid şi Paris, unde a avut privilegiul de a audia prelegerile unor mari personalităţi ale vremii în domeniul său de interes.

După revenirea în ţară va ocupa – începînd cu anul 1884 – postul de director al Bibliotecii Academiei Române, pe care o va organiza după criterii ştiinţifice. În această perioadă începe să lucreze (coordonînd activitatea) la monumentala lucrare intitulată “Biliografia românească veche” (tipărită în 4 volume masive). Tot sub coordonarea lui Ion Bianu va vedea lumina tiparului şi un al doilea mare repertoriu intitulat “Catalogul manuscriptelor româneşti” (tipărit în 3 volume). Ion Bianu nu se îndepărtează însă de activitatea universitară. În anul 1901 va obţine titlul de profesor universitar, ocupînd în acelaşi timp şi funcţia de şef al Catedrei de Istoria Literaturii Române şi apoi de Decan al Facultăţii de Litere şi Filozofie.

În anul 1904 va fi admis ca membru titular al Academiei Române, al cărei preşedinte va fi între anii 1929-1932. Interesul constant pentru îmbogăţirea cu cărţi a Bibliotecii Academiei reiese şi din faptul că, dacă la data primirii ca membru al Academiei a lui Ion Bianu (anul 1904) Biblioteca număra 3.000 volume, la moartea acestuia (anul 1935) erau 500.000 volume. Acestea au reprezentat coloana strategică argumentativă a discursului funebru pe care Nicolae Iorga l-a rostit la moartea lui Ion Bianu, cînd spunea că “s-a dus întemeietorul cel adevărat, păzitorul statornic şi harnicul străjer al cărţilor, aşa de multe şi de scumpe, aflate, aşezate, catalogate şi cu străşnicie apărate de dînsul, însuşi sufletul viu al Academiei Române, zeul ei tutelar, viu acolo pentru eternitate” (N. Iorga: Oameni care au fost, Ed. Pentru literatură, 1967, vol. II, p. 282). În aceleaşi triste momente pentru neamul românesc, Octavian Goga – în discursul de la înmormîntare – îl considera pe Ion Bianu “reprezentantul de elită, poate cel din urmă al unei tagme istorice care s-a stins: tagma dascălilor ardeleni care au trecut munţii la fraţi şi au devenit învăţătorii lor”.

Prof. univ. dr. Sorin Nicu Blaga